Arhipelagul gustian – despre şcoala monografică, altfel
„Arhipelagul gustian“ este formularea fericită a Sandei Golopenţia. Despre şcoala gustiană – altfel“ este titlul unei introduceri semnate de Rostas Zoltan, care se întreabă: „De ce este necesară analiza şcolii sociologice iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti în perioada interbelică? Şi de ce altfel?“ Recent, dincolo de edificatoarele volume coordonate sau iniţiate de Zoltan Rostas şi de monumentalele editări ale Sandei Golopenţia, dedicate în principal lumii academice, cei doi au scos pe piaţă, independent, dar convergent, şi volume destinate unui public mai larg: două numere speciale din Transilvania (2012 şi 2014), un număr din Secolul 20, unul din Sfera Politicii, un număr din revista braşoveană Acum 2011 şi, nu în ultimul rînd, un număr special din Études rurales din Franţa. Cine îşi va da osteneala să le răsfoiască măcar va afla şi răspunsul la întrebarea lui Rostas.
Pînă atunci, însă, iată argumentul central al acestuia: „E nevoie de această analiză pentru că liderii de opinie (culturală) au socotit că imaginea distorsionată a interbelicului, constituită pe vremea regimului comunist, trebuie urgent şi eficient corijată. În logica maniheismului postdecembrist, această corectare s-a realizat selectiv. Prin urmare, s-a acreditat ideea că perioada interbelică a fost cea mai democratică, cea mai liberă, cea mai europeană, cea mai bogată, cea mai veselă epocă. Adică, o istorie opusă perioadei comuniste şi o imagine care merită să fie reclădită după 1989. Imaginea bucolică a interbelicului a fost construită însă pe critica regimului comunist, şi nu pe realitatea istorică a perioadei.“
La începuturile antropologiei, Lévy-Bruhl vorbea despre „oroarea de concept“ a primitivilor. În legătură cu „liderii de opinie (culturală)“ s-ar putea vorbi – cu aceeaşi exagerare polemică – despre o „oroare de concret“, judecăţile de valoare subordonînd, în acest caz, cunoaşterea empirică şi plasîndu-se, electiv, în zona hagiografiei sau în aceea a demonologiei. Iar lupta dintre unii şi alţii exprimă adesea şi o luptă de generaţii, sau chiar vag „de clasă“: „La lansarea unui volum în care există pasaje puţin măgulitoare privind anumite manifestări ale lui Dimitrie Gusti“ – mai povesteşte Rostas – „un coleg de generaţie m-a avertizat că nu este cazul să demitizez. După doar cîteva zile, un coleg mai tînăr mi-a reproşat contrariul, întrebîndu-mă, pe un ton imperativ, dacă n-a sosit vremea demitizării Profesorului.“ Or, fenomenul Gusti nu poate fi jucat la alba-neagra. Mai mult, „arhipelagul gustian“ este şi o expresie a arhipelagului România, iar studierea primului permite şi o înţelegere mai bună a celuilalt. O simplă răsfoire a articolelor cuprinse în publicaţiile amintite oferă deja cîteva pilde ad usum delphini: acolo unde sîntem obişnuiţi să privim doar scena, ni se prezintă, în detaliu, şi culisele, acolo unde memoria festivă evocă doar „eroii“, ni se prezintă şi „perifericii“, acolo unde ne place să vedem doar unitate în cuget şi simţiri, ni se dezvăluie tensiuni, conflicte şi contradicţii. Şi totul se bazează pe documentare minuţioasă – cuvînt şi misiune banale, dar care măcar pun o surdină prea vocalelor păreri oferite „pentru liniştea noastră“.
Dar ce avem de învăţat din toate acestea, dincolo de propria istorie?
Cred că două lucruri sînt fundamentale: viziune şi cunoaşterea concretă a societăţii, a României reale, dincolo de România ideologică.
Instituţia Gusti a fost, mai presus de toate, o chestiune de viziune naţională, cu partea de utopie inerentă oricărei viziuni profunde. Şi a fost o viziune pe termen lung, care a trecut de la faza pur monografică, nerealist de ambiţioasă, la o „acţiune de cercetare sintetică, pusă atît în slujba administraţiei de stat, cît şi în slujba cunoaşterii sociologice simultane a ţării“, care s-a concretizat în monumentala Enciclopedie, a dat naştere, apoi, organismelor, şi mai ambiţioase, ale Serviciului Social obligatoriu, şi Institutului de Cercetări Sociale al României (cu şapte centre regionale, un Institut Social pentru Cercetarea Românilor de peste hotare şi un Centru de Studii Internaţionale), şi a privit în viitor spre un Institut Social al Naţiunilor sub oblăduirea UNESCO, la care Gusti lucra deja în 1946. Multe dintre acestea ar fi eşuat şi fără război şi venirea comunismului? Se poate, dar rostul utopiilor nu este să se realizeze, ci să orienteze.
Complementar şi dincolo de disensiunile metodologice, ideologice sau personale dintre membrii Şcolii, ceea ce i-a unit pe toţi a fost crezul comun în cunoaşterea empirică, în „ştiinţa concretă a naţiunii“. Această convingere i-a orientat şi spre lumea satului, nu vreun soi de paseism retrograd. Mai exact, „sociologia naţiunii“ trebuia să înceapă cu satul, pentru că asta era realitatea, pentru că România Mare era în primul rînd o naţiune de ţărani. Din această perspectivă, ceea ce interesa era satul concret şi „ridicarea“ acestuia, în filieră moderat iluministă. În plus, exista o „credinţă pozitivistă“ în viabilitatea modelului ţărănesc ca „tip de viaţă care se dezvoltă paralel“, ca un fel de „a treia cale“: „Dincolo de problema statului“ – declara Vulcănescu – „stă problema celor două Românii. Dincolo de Mussolini, sau de Lenin, se profilează, în adîncul iţelor societăţii româneşti, chipul lui Gandhi“; sau, din alte spaţii, „modelul cantonal elveţian“. Din acest soi de iluminism pozitivist se trage şi dubla reţinere, diferit exprimată, faţă de conservatorismul ţăranului etern şi faţă de liberalismul primitivului intern.
România „reală“, în general, şi cele „două Românii“, în particular, constituie încă principalele noastre probleme. Acum – ca şi atunci – nu prea ştim, de fapt, cum să le rezolvăm. Drept care preferăm să (ne) mitizăm...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
