Luna cadourilor şi lumea risipei

Publicat în Dilema Veche nr. 669 din 15-21 decembrie 2016
Cum poate fi Bucureştiul capitală europeană a culturii? jpeg

Nu, nu vreau să umbresc euforia sărbătorească a acestei luni cu una dintre problemele grave ale acestei lumi! Dar, dat fiind că am tot fost întrebat în ultima vreme ce părere am eu (din punct de vedere antropologic, desigur…) despre risipa alimentară, m-am gîndit că e o ocazie bună de a arunca, acum, o privire asupra problemei.

Datele generale, fiabile pentru UE și mai puțin fiabile pentru România, le cam știm: cam 90 de milioane de tone de alimente sînt aruncate în fiecare an în Europa, iar în România, 6000 de tone ajung zilnic la gunoi; altfel spus, cam 40% din alimentele produse sînt „risipite“. Ceea ce probabil nici unul dintre noi nu realizează însă, cam acesta este și procentul alimentelor pe care noi înșine le aruncăm la pubelă într-un an. Dar nu despre cifre aș vrea să discut aici, ele există pe Google – iar pentru România puteți să vă aruncați un ochi pe programul „România împotriva risipei de hrană.“

Dacă vorbim despre risipa alimentară a zilelor noastre, „din punct de vedere antropologic“, trebuie să ne întrebăm mai întîi ce-i aia „risipă“. Pare o întrebare stupidă, cu un răspuns de bun-simț la îndemînă, de genul „acolo unde prisosește, apare și risipa“. Ei bine, nu este chiar așa. Societățile arhaice de culegători și vînători, de pildă, au fost „societăți ale abundenței“, dar nu și ale risipei – ne spune antropologul american Marshall Sahlins. Pentru aceste societăți ale abundenței fără risipă era valabil principiul conform căruia „nevoile materiale ale oamenilor sînt finite și puține, iar mijloacele tehnice de a le satisface sînt neschimbate, dar adecvate“; aceste societăți aveau tot ce le trebuie pentru că nu își doreau decît ceea ce le trebuia.

Există apoi o imensă literatură antropologică despre potlach, o practică în-tîlnită în numeroase societăți destul de complexe, constînd în acumularea unor surplusuri doar pentru a putea fi dăruite, în cadrul unui ceremonial anume, tribului vecin, care, la rîndul său, va trebui să dăruiască și mai mult, la anul, primului trib. Sînt societăți ale risipei fără abundență, în care producția nu vizează atît acumularea, cît prestigiul, care nu au drept miză doar a avea, ci și a fi. Vă sună exotic și „irațional“? Păi, ia gîndiți-vă, că tot vin sărbătorile, care este acum dorința oricărei gospodine (familii) care se respectă? Nu cumva „risipim“ cu toții mîncare și băutură din convingerea că dacă nu rămîne, înseamnă că nu ajunge? Orice sărbătoare este încă la noi un mic potlach…

În sfîrșit, există societăți ale abundenței risipitoare, care apar de-abia odată cu piața și se bazează pe ideea că „nevoile materiale ale oamenilor sînt mari, ca să nu spunem infinite, în timp ce mijloacele de a le satisface sînt limitate“, astfel încît „discrepanța dintre mijloace și scopuri poate fi redusă, eventual, prin creșterea productivității industriale“. Pe scurt – și simplificînd mult lucrurile –, există două mari căi spre afluență: una constă în a-ți dori puțin, cealaltă în a produce mult. Întrebarea este însă, atunci, cît de mult poți produce cu resursele limitate ale planetei? Și uite așa a apărut ideea neprietenoasă a „economiei descreșterii“ sau lupta împotriva risipei alimentare…

Cînd vorbim despre „risipa alimentară“, avem deci în vedere această formă de risipă ce însoțește urmărirea indefinită a abundenței și apare din distribuirea inechitabilă a acesteia: cînd descoperă că mijloacele (resursele) nu sînt chiar nelimitate, societățile abundenței încep să taie din porția unora, care devin săracii lumii prospere. Natura risipei este deci, în amonte, una politică.

Dacă „risipa“ se află în chiar natura societăților noastre dezvoltate, cum de au hotărît atunci aceste societăți să lupte împotriva ei? Motivele sînt multiple: ecologice (conștientizarea faptului că resursele sînt totuși limitate), economice (costurile sînt totuși prea mari), sociale și morale (sărăcia a devenit prea mare și răspîndită, trebuie făcut ceva), dar și politice: există o corelație, de bun-simț, dar și calculată cu grijă, între prețul alimentelor și revoltă, iar în ultimii ani, aceste revolte au început să fie alarmante. Măsurile de combatere a risipei alimentare nu prea convin industriei alimentare, care, de la procesatori la comercianți, ar trebui să schimbe cîte ceva din practicile lor curente. Dar nu prea sînt luate în seamă nici de mulți dintre consumatori – deși ei sînt primii afectați de această risipă –, pentru simplul motiv că și ei ar trebui să-și modifice obișnuințele alimentare. Or, normele sociale (morale) legate de mîncare și mîncat au devenit mai laxe odată cu instalarea în societatea abundenței: cumperi ce te tentează, chiar dacă nu ai nevoie, mănînci pe stradă și arunci ce nu mai ai timp sau chef să mănînci, porunca „să nu lași nimic în farfurie“ a fost înlocuită, din fragedă pruncie, cu „mănînci doar cît îți trebuie“ etc.

Care e situația, din acest punct de vedere, în România? Păi, pînă de curînd, nu prea era cu adevărat o problemă. Pe de o parte, pentru că marea majoritate eram țărani, iar la țară nu se aruncă mîncare. Pe lîngă ceea ce se dădea, creștinește, de pomană, ce se „arunca“ devenea, de fapt, hrană pentru animale, îngrășămînt pentru pămînt etc.: un soi de „economie circulară“ avant la lettre. Pe de altă parte, am intrat în lumea abundenței cu burta goală, după un deceniu de foamete comunistă. De-abia după 1990 a început deci, compensatoriu, bulimia națională, una mai mare decît în alte țări post-comuniste – iar risipa alimentară a fost și ea pe măsură. În continuare, consumăm 41% din venituri pe alimente (cel mai mult din UE), așa încît ne este greu să ne imaginăm propria risipă și cu atît mai puțin „problema globală a risipei“. Pe de altă parte însă, deși un procent mare din societate declară că veniturile îi ajung de-abia pentru asigurarea strictului necesar, un procent și mai mare dintre români se declară (aspirațional) că fac parte din „clasa de mijloc“. Apare astfel un soi de „piață a dorinței“, în care mîncarea este dorința de bază: mănînc ce poftesc, deci sînt bine, în rînd cu lumea, sînt „middle class“!…

Au început să apară și la noi mijloace de redistribuire a alimentelor și, astfel, de reducere a risipei, mai ales la nivel de retail, dar comercianții nu se arată prea deschiși la aceste inițiative, căci le încurcă socotelile (deși ar putea să le reducă cheltuielile!). Avem acum și o lege, dar nu avem metodologia de aplicare. Dar, mai ales, săraci ai Europei, nu avem încă reprezentarea socială a riscului „risipei“. Așa că, pînă una-alta, poftă bună! Și totuși…

 Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu-cu-rești, 2015.

Washington Gas service pnp hec 14600 14697v 02 jpg
Cine ajută pe cine
Pe subiectul energiei, România nici dacă ar vrea nu ar putea să ajute statele membre. De ce?
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Vladimir Putin se micșorează
Cere respect și primește dispreț. Sau, în cel mai bun caz, indiferență. Evenimentul istoric la care asistăm cu toții azi este micșorarea lui Vladimir Putin.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Note, stări, zile
Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă.
Frica lui Putin jpeg
Secolul XX continuă
Lumea noastră este deci foarte departe de „sfîrșitul istoriei”, adică de o lume non-conflictuală.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Ungaria – afară din UE și NATO!
Atitudinea politică a Ungariei nu e lașitate, prostie sau egoism. E calcul asumat, e politică adevărată și articulată. E vremea să culeagă consecințele asumării.
lossy page1 640px Winston Churchill LCCN2006687122 tif jpg
Regina și prim-ministrul
Peste zece ani, în 1965, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a ocolit cu stil și grație protocolul, care spunea că suverana trebuie să ajungă ultima la orice ceremonie, sosind la funeraliile lui Winston Churchill înaintea familiei acestuia. În semn de prețuire.
Iconofobie jpeg
Pledoarie à contrecœur
Exact așa s-a întîmplat! Ipocriții m-au scos complet din viața lor care, prin iradierea stării de ipocrizie la scară mare, se dovedea a fi, pînă la urmă, viața întregii comunității.
„Cu bule“ jpeg
„Umpic”
Dacă româna nu ar fi o limbă standardizată, cu registre cultivate, ci doar una de circulație orală, cu multe instabilități și variații, umpic ar putea deveni relativ repede un nou cuvînt. Nu e cazul, desigur.
HCorches prel jpg
În pași de dans
Și chiar dacă sînt conștient că nu în toate liceele funcționează în acest fel, acolo unde lucrurile se întîmplă astfel pașii de dans ai unui eveniment de divertisment pot deveni, iată, cîțiva pași pe drumul vieții, într-o manieră formativă.
p 7 WC jpg
Recviem pentru un imperiu
Întrebarea care rămîne este în ce măsură durabilitatea Comunității Națiunilor a depins strictamente de longevitatea regretatului monarh și în ce măsură va putea fi ea menținută de succesorul reginei.
Un sport la Răsărit jpeg
După Serena, acum și Roger? Se încheie o eră?
Federer, în sine, era un sport. Sînt oameni care locuiesc într-un sport şi alţii care invită, ba nu, ordonă unui sport să locuiască în ei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cînd ajungi să crezi în propria cacealma
De ce au făcut conducătorii ruși o asemenea greșeală? De ce s-au grăbit cu un război? Una din explicații ar putea fi că „specialiștii” în false povești (narative, cum s-ar zice astăzi) au început ei înșiși să creadă în ele.
O mare invenție – contractul social jpeg
Sub zodia Balanței
Nu de puține ori, dezacordul dintre CSM și Ministerul de Justiție în legătură cu diferite proiecte legislative a determinat fie blocarea acestora, fie tensiuni mari care au tulburat aplicarea în practică a reglementărilor adoptate de Parlament.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Absenți din istorie
Dezbaterile pe subiectele mari pot fi neplăcute, dar de ele depinde sănătatea unei națiuni. Deocamdată am ales să fim absenți din istorie.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Melancolic, despre democrație
Admit că am fost provocat și de cîteva opinii autohtone, grăbite, simplificator, să constate imaginea „vetustă” a monarhiei în general. Nu pot decît să le doresc „democrație” plăcută...
Frica lui Putin jpeg
Monarhul constituțional (La moartea reginei Elisabeta a II-a)
Și atunci, să spunem că el/ea, monarhul constituțional, este simbolul părții noastre absente, a ceea ce noi nu sîntem, dar poate dorim inconștient să fim, a ceea ce credem că am fost și nu mai putem fi.
AFumurescu prel jpg
Trupurile Reginei; și nu numai
Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.
Mikhail Gorbachev visits U S  Capitol 1992 LCCN2017646196 jpg
La un (singur) pahar cu Mihail Gorbaciov
În orice caz, campania inițiată sub conducerea lui Mihail Gorbaciov a avut și rezultate pozitive, oglindite în scăderea consumului de alcool și în creșterea speranței de viață și a ratei natalității.
Iconofobie jpeg
Un personaj familiar
Făcînd bine ingratului, el își (auto)creează un sfidător ascendent moral față de acesta („îți sînt superior, pentru că am puterea de a te ridica, de a te sprijini, lucruri complet inaccesibile ție”).
„Cu bule“ jpeg
„Jupîneasă servită”, „bucătăreasă perfectă”, „funcționar cinstit”
Anunțurile de acum un secol erau mult mai generoase în enumerarea calităților necesare îndeplinirii oricărei meserii, majoritatea privind sîrguința, curățenia și seriozitatea: harnic, vrednic, destoinic, muncitor, curat, liniștit, serios, nevicios, fără vicii.
HCorches prel jpg
În nici un caz zei
Sigur, pentru asta este necesar să traversăm noi înșine acest proces și să ne dăm seama cît avem de lucrat cu noi înșine, cît mai avem de cunoscut despre noi înșine, cît de vulnerabili sîntem, în nici un caz zei.
p 7 WC jpg
Este războiul nuclear inevitabil?
Războiul din Ucraina ne-a reamintit că nu putem evita incertitudinea și riscul. Scopul de a reduce (nu de a suprima), cu timpul, rolul armelor nucleare rămîne la fel de important ca întotdeauna.
Un sport la Răsărit jpeg
Fotbalul și violența sînt nedespărțite?
Machiajul fotbalului s-a prelins în dîre groase. Bubele sînt tot acolo, bine-mersi. Schimbarea se amînă sine die în patria lui Nihil sine Deo.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Șosele
Din Norvegia, în schimb, mi-aduc aminte banda de asfalt șerpuitoare prin penumbra unor păduri de brad fără sfîrșit, pe care autocarul o parcurgea într-o liniște și cu o constanță sedative, spre un nord crepuscular, aflat parcă dincolo de limita conștienței noastre.

Adevarul.ro

Kate și William
Prinţul William şi Kate nu doresc o ceremonie amplă prin care să primească titlurile de prinţ şi prinţesă de Wales
Prinţul William şi soţia lui au efectuat prima lor vizită în Ţara Galilor după ce au devenit prinţ şi prinţesă de Wales, însă nu doresc o ceremonie prin care să primească oficial aceste titluri.
Berlusconi Salvini Meloni foto EPA EFE jpg
De ce Giorgia Meloni nu ar putea transforma Roma în Budapesta. Analiză NYT
Într-un editorial pentru NYT, jurnalista Mattia Ferraresi expune motivele pentru care Italia nu poate deveni o autocrație pe modelul Ungariei după ce coaliția de dreapta a câștigat alegerile.
intuneric
Cuptoare de pâine stinse și hoteluri pe întuneric. Cum se pregătește Europa de iarnă
Pe măsură ce Europa se îndreaptă spre iarnă, birourile devin din ce în ce mai reci, clădirile istorice rămân pe întuneric, iar brutarii și cultivatorii de fructe și legume vor să renunțe la afacere.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.