Ţara guerilelor necăjite

– De fapt, ce facem noi aici este mai mult o luptă de guerilă!..., conchide domnul din faţa mea, necăjit, după ce mi-a povestit pe îndelete diferitele lor iniţiative locale, altminteri demne de toată admiraţia.

– Păi, din acest punct de vedere, ţara întreagă este o luptă de guerilă, supralicitez eu.

Supralicitez, desigur, dar ceva adevăr este totuşi în expresia asta, îmi dau eu seama după o vreme. De fapt, dacă stau să mă gîndesc un pic, românii au fost mai tot timpul într-un soi de guerilă cu autorităţile, de „haiduceală“, să zicem (nu haiducie, aia e o treabă mai serioasă...): se ascundeau de turci, de ruşi sau de comunişti, după caz, ieşeau pe uşa din spate cînd veneau oamenii puterii după dări, consimţeau pînă la urmă să dea Cezarului ce-i al Cezarului, numai să-i lase apoi în plata Domnului. Statul a fost mai totdeauna, se pare, o volbură distantă, abstractă, dar ameninţătoare, de care trebuie să te fereşti ca de furtună. Şi românii au învăţat să se ferească... Vorba veche, care ne place atît de mult şi de care ne este atît de silă în acelaşi timp, a se descurca, ar trebui studiată cîndva, şi din perspectivă economică şi fiscală: nu mi se pare (doar) o meteahnă culturală, cine ştie ce trăsătură fixată în „gena Românului“, cum le place unora să spună, ci, mai întîi de toate, un termen-umbrelă pentru o categorie largă de strategii adaptative contextuale, diverse şi flexibile, inconsecvente, dar indispensabile în vremuri de restrişte. Cultura a venit după aceea, legitimînd o practică deja existentă şi necesară: sîntem, iaca, un popor „descurcăreţ“. 

Dar să revenim la guerila actuală.

După războiul de independenţă din 1990 şi entuziasmul confuz care i-a urmat, românilor nu le-a trebuit prea mult timp pentru a realiza că au pierdut, din nou, războiul cu armata regulată a statului. Aceasta a schimbat instituţiile şi regulile jocului după un model care trebuia să fie benefic pentru toată lumea, dar şi-a păstrat partea leului, instituind cleptocraţia binecunoscută. Apoi, după ceva vreme de înrolări, dezertări şi demiteri, a închis ruleta: rien ne va plus! Eşti soldat sau civil...

Civilii – adică noi, „poporul“, cum se spunea pe vremuri – au rămas în afara jocului, un fel de regiment de intendenţă menit să asigure bunul mers al armatei. Puteau să supravieţuiască, puteau chiar să prospere, în anumite limite, dar nu să aibă iniţiative năstruşnice sau să ceară statului să-şi respecte promisiunile: armata statului a devenit una de ocupaţie în propria ţară. Tristeţe printre „civili“, desigur, dar la scara istoriei, nimic nou...

Dincolo de acest limbaj metaforic, se ascunde însă o poveste cît se poate de reală, tristă şi veselă în acelaşi timp.  

Tristă, căci tot mai puţini sînt cei care aşteaptă ceva de la instituţiile statului. Dacă ne rezumăm doar la domeniul culturii, mai apropiat de profilul acestei reviste şi de competenţele mele, nu cred că este cazul să dau prea multe exemple concrete pentru a vă convinge că instituţiile culturale ale statului au fost parţial rechiziţionate pentru interesele „armatei“, parţial demobilizate, de la infrastructură (reducerea dramatică a reţelelor de cinematografe, librării, case de cultură etc.) la sacrificarea patrimoniului de dragul imobiliarului şi, nu în ultimul rînd, la subfinanţarea acută – devenită cronică – a puţinelor instituţii naţionale rămase de reprezentare. În aceste condiţii, „războiul cu statul“ chiar pare a fi pierdut pentru majoritatea oamenilor de cultură.

Veselă, de asemenea, căci, în aceste condiţii în care oamenii creativi şi-au luat speranţa de a-şi mai vedea creativitatea susţinută – sau măcar recunoscută – de instituţiile statului, tot mai mulţi au început să fie creativi pe cont propriu. Adică să formeze mici ONG-uri sau reţele de colegi de breaslă, să facă proiecte europene sau să caute finanţări private punctuale, să se retragă într-un soi de falanstere artistice la ţară sau să populeze spaţii urbane părăsite, uneori chiar să reanime vechi instituţii locale uitate de vreme. Mă gîndeam ca, aici, să vă dau mai multe exemple pentru a vă convinge (dacă este necesar), dar mi-am dat seama că aş umple multe pagini numai cu ceea ce am văzut cu ochii mei în ultimii doi, trei ani. Pe scurt însă, e ţara plină de grupuri de guerilă, inclusiv în zone uitate de Dumnezeu, iar activitatea culturală alternativă este de o efervescenţă uimitoare. Trist din nou, însă, căci sînt guerile de cartier, ca să spun aşa, care reuşesc să-şi ocupe şi să anime un teritoriu semnificativ, dar limitat, fără a comunica între ele şi, deci, fără a putea genera o adevărată „mişcare de guerilă“.  

Metafora aceasta a armatei regulate şi a guerilelor ne poate ajuta însă şi la înţelegerea „intuitivă“ a problemei structurale reale, majore, a societăţii noastre actuale: cu o „armată regulată“ nu poţi lupta (doar) cu guerile izolate. Trebuie fie să-ţi construieşti la rîndul tău o armată (iar aceasta înseamnă revoluţie, ceea ce este exclus, „mămăliga nu explodează“!), fie să schimbi armata. Ceea ce, oricît ar putea părea de surprinzător la prima vedere, este şi legal, şi posibil: se cheamă legea partidelor – mi-a explicat domnul din faţa mea, comandant de guerile locale, dar cu viziuni strategice naţionale. A o schimba ar permite astfel unor eventuali tineri caporali să intre în armată cu bastonul de mareşal în traistă şi fără a mai trece prin centrele de recrutare ale baronilor locali, ar însemna un alt fel de luptă. Cea reală!  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.