Îngăduie-te, române!

Apărută în colecţia îngrijită la Humanitas de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu,

de Constantin Bărbulescu se înscrie, într-un fel, în trena de uimire şi revoltă lăsată de Aferim! şi este de natură să stîrnească acelaşi gen de sentimente. Cartea nu se adresează medicilor (deşi este, implicit, şi o filă de istorie a medicinei în ţara noastră), ci nouă, tuturor, care vrem să ştim – sau sîntem convinşi că ştim deja – totul despre România. Ei bine, nu ştim: poate am uitat, poate am neglijat, poate n-am ştiut, de fapt, niciodată... 

este România dintre 1860 şi 1910, văzută de şi prin ochii „igieniştilor“, medici formaţi la şcolile Occidentului şi angajaţi în „modernizarea“ vehementă a ţării. Iar ceea ce văd şi relatează aceştia despre satul românesc de atunci este de natură să te pună pe gînduri.

Perspectiva acestor „igienişti“ este una iluministă, în spiritul Şcolii Ardelene şi în gîndul lui Gheorghe Şincai, de pildă, autor la 1800 al unei broşuri de

Cam aceleaşi „superstiţii“ care, sub ochii romanticilor – şi, prin ei, în propriii noştri ochi –, aveau să devină „tradiţii“, aşezate pe altarul identităţii naţionale. Din această perspectivă iluminist-modernizatoare, viaţa ţăranului îşi revelă şi partea mai puţin cunoscută a monedei identitare, diferită de cea romantico-etnografică cu care sîntem obişnuiţi: „medicii nu sînt etnografi şi deci nu încadrează ţăranul în paradigma

, ci în cea opusă, a

“, precizează autorul. Şi mai tot ce înregistrează medicii în campaniile lor de teren ţine de „primitivism“ şi este menit unei drastice remedieri, prin politici medicale radicale. 

Să desprindem din multitudinea de informaţii, ca unitate de analiză, locuinţa ţărănească. Dacă pentru etno-folclorişti aceasta este, în primul rînd, un spaţiu estetic plin cu rituri, casa ţăranului este, pentru igienişti, un spaţiu promiscuu, plin de boli. Promiscuu deoarece toate statisticile realizate, cu metode şi rezultate relativ distincte, converg în a pune în evidenţă insuficienţa cronică a spaţiului de locuit. Chiar şi recensămîntul din 1912 constată că peste 75% dintre ţărani locuiesc, practic, într-o singură încăpere (căci şi casele cu două camere pe tindă păstrau una dintre încăperi pentru „camera bună“). Aici coabitează pînă la trei generaţii, care mănîncă şi dorm împreună. Şi unde părinţii se reproduc în văzul celorlalţi – constată, exasperaţi, igieniştii, considerînd acest fapt o cauză fundamentală a numărului alarmant de incesturi. Mai grav, acest spaţiu – neaerisit, prost luminat, permanent plin de fum, de aburi care se preling pe pereţi şi de ape care se infiltrează prin duşumea – este el însuşi, în permanenţă, un focar de boli, care se transmit rapid de la un membru la altul al familiei. Să adăugăm la aceasta şi alimentaţia ţăranului, acest „vegetarian fără voie“, cum este el prezentat de autor: nu numai că este teribil de sărăcăcioasă şi monotonă, dar este şi cronic insuficientă. Nu este de mirare deci, că speranţa de viaţă la începutul secolului XX era de 36 de ani, iar rata mortalităţii infantile – de peste 200‰. 

Dacă acestea sînt faptele, discursul igieniştilor poate fi bănuit uneori de excese, iar Bărbulescu are grijă să-l tempereze, amintind că pentru aceştia este vorba despre o „lume ţărănească pe care nu o înţeleg şi pe care, în fond, o dispreţuiesc profund“. Dacă acest lucru este cu siguranţă adevărat la 1862, cînd Carol Davila înregistrează 99 de medici cu drept de liberă practică, şi rămîne probabil valabil şi la 1866, cînd existau deja 366 de medici, marea majoritate străini, e mai puţin sigur că tot despre neînţelegere şi dispreţ era vorba şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd Regatul României avea un corp medical de aproximativ 1000 de doctori, în marea sa majoritate deja românizat. Un soi de patriotism disperat, pe care îl putem întîlni şi în alte contexte, este de acum mai probabil. În orice caz, un lucru este sigur: trebuie să aplecăm cu atenţie urechea şi la relatările medicilor modernizării României şi să nu ne mulţumim doar cu Alecsandri şi Muzeul Satului. Desigur, trebuie să completăm anchetele lor nutriţioniste cu cărţile de bucate care redau o gastronomie existentă şi ea (ce-i drept, mai mult în tîrguri...) şi trebuie să privim şi la spiritul, nu doar la materia caselor ţărăneşti. Pe scurt, e bine să privim ambele feţe ale medaliei.

Dacă o vom face, vom înţelege mai bine – şi mai îngăduitor – o serie de „atavisme“ culturale de care nu încetăm să ne plîngem şi în prezent, punîndu-le pe seama „mentalităţii românului“. Vom privi cu alţi ochi, de pildă, obsesivul „Sănătate să dea Dumnezeu!“ cu care ne salutăm şi astăzi, şi faptul că România are cel mai mare procent de preocupare pentru sănătate din Europa: în urmă cu doar un secol, în societatea noastră atît de ţărănească se murea pe capete! Complementar, vom privi cu alţi ochi cultura bulimiei care pune stăpînire pe noi cu ocazia oricărei sărbători, precum şi cultul carnivorului festiv, practicat de urmaşii acestui ţăran vegetarian de nevoie. În alt registru, vom avea o interpretare şi o atitudine mai nuanţate faţă de creştinismul nostru cu iz de misticism, în care 41% dintre bucureşteni declarau în urmă cu doar cîţiva ani că au fost la descîntat: una dintre disperările igieniştilor de acum un secol era preferinţa neînduplecată a ţăranilor pentru „vrăjitoare şi vraci“. În ansamblu, nu ne vom mai scandaliza de „primitivismul“ ţăranilor de astăzi, care mai păstrează buda din fundul curţii sau mai dezgroapă moroii: ambele sînt supravieţuiri ale altei ordini cosmice, a ceea ce ţăranii mai numesc încă rînduială, şi în care

nu însemna cîtuşi de puţin

ci

iar a se spăla însemna a se primeni. În sfîrşit, vom putea accepta raţional şi că, pentru mulţi ţărani, mutatul la bloc în timpul comunismului a fost o emancipare, o ieşire din mizerie şi boală, nu doar o siluire de destin.

Dar ceea ce este poate cel mai interesant în lectura unei astfel de cărţi şi a altora asemenea (încă puţine!) este o revelaţie pozitivă şi dătătoare de nebănuit optimism: privind

– fără porniri înălţătoare sau demitizări demolatoare – la trecutul nostru relativ recent, este absolut extraordinar să observi tot drumul parcurs. Sîntem încă la coada Europei în multe privinţe, dar

în Europa şi am intrat pe merit şi prin cîteva salturi incredibile într-un timp inimaginabil de scurt! Aşadar, puţină îngăduinţă cu noi înşine, vă rog!... 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,