Post festa

De 1 Decembrie, românii se bucură că sînt români. Şi, cînd se bucură, românii mănîncă şi beau. După acest criteriu, se pare că anul acesta (scuzaţi, anul trecut...) chiar a existat un reviriment de patriotism, marcat de dispariţia conservelor de fasole din galantare (pot să depun mărturie: nici eu n-am găsit fasole, pe o rază de trei supermarketuri de jur împrejur!). Şi bucuria continuă, crescendo, pe toată luna decembrie, cam pînă la Boboteaza de peste an. În toată această perioadă, sîntem încurajaţi, pe toate căile şi cu toate mijloacele, să ne bucurăm – deci, să cheltuim. Şi ne bucurăm, cheltuind – mai ales că statul a avut grijă, de data aceasta, să ne întindă punţi peste oalele de sarmale. Dacă e să-i credem pe cei de la MEDNET Marketing Research Center, bugetul de cheltuieli prevăzut de românii din marile oraşe pentru perioada sărbătorilor din 2013 a revenit la valoarea celui din 2009, adică în jur de 1500 de lei, după trei ani în care bugetul alocat fusese cu cîteva sute de lei mai mic. Mai mult, bugetul prevăzut pentru mîncare şi băutură este chiar puţin mai mare decît cel din 2009 (600 de lei, faţă de 550 de lei). Desigur, şi preţurile au crescut, deci nu stăm chiar aşa de bine, dar, una peste alta, s-ar zice că fie a trecut recesiunea, fie vrem să uităm cu orice preţ de ea.

Dar altceva mă interesează pe mine în toată această poveste extrem de repetitivă: habotnicia creştin-igienistă care ne loveşte după, în chinurile păcătoase ale digestiei. O lună întreagă sîntem asaltaţi de ispite, o lună întreagă sîntem îndemnaţi să fim buni români, adică să ne bucurăm de bucatele noastre tradiţionale, care ne împresoară în tîrguri şi ne sînt lăudate pe toate canalele de televiziune. Apoi, după ce ne bucurăm, mîncînd şi bînd bine, ni se arată pisica: imediat după Crăciun, aceleaşi canale media nu fac decît să numere Salvările care duc pe la spitale români care s-au bucurat în exces. Şi încep predicile evlavioase de cumpătare, ni se aduce aminte de „spiritul sărbătorilor“, ni se fac reproşuri. „Fericirea nu constă în excesele alimentare, nu de asta e sărbătoare, lucru care ar trebui înţeles de mulţi români care încă nu ştiu ce e aceea cumpătare. Mai presus de mîncare e bucuria, fericirea de a fi împreună cu cei dragi, de a-i avea ca oaspeţi în casă“, ne explică un ziar. Iar un altul aruncă anatema: românii şi-au pierdut respectul pentru sărbătorile creştine! Pe scurt, Românul este (sau a devenit) un păcătos hămesit. Nu mă nebuni, neicusorule, chiar aşa să fie?

Să privim însă lucrurile cu mai puţină patimă şi mai multă consecvenţă. În primul rînd, vorbim despre cele mai importante sărbători ale anului, cînd cele creştine se suprapun peste cele precreştine, solstiţiale, ale înnoirii timpului – iar la noi, acestea sînt încă foarte vii. Moartea şi renaşterea timpului sînt marcate în toate culturile printr-o perioadă de haos, de dezordine, de exces, iar excesul de mîncare şi băutură a făcut parte şi el, dintotdeauna, din acest repertoriu ritualic. În plan social, este o perioadă în care, după postul Crăciunului, prosperitatea trebuie afişată pentru a avea parte de ea tot anul care vine, în care, vorba gospodinelor, dacă nu rămîne înseamnă că nu se ajunge, în care „risipa“ ia forma unui soi de potlatch, a unei competiţii între gospodine şi gospodării, în care cîştigul se măsoară în prestigiu. În sfîrşit, bucuria sărbătorilor se exprimă prin mîncare şi băutură împărtăşite: cel mai trist lucru de sărbători este să-ţi mănînci sarmaua de unul singur. Mîncarea festivă este sociabilitate, şi nu bulimie! Iar din acest punct de vedere, să nu uităm că de sărbătorile de iarnă, sute de mii de „căpşunari“ se întorc în ţară tocmai pentru a fi împreună cu cei dragi şi a se bucura în jurul unor mese „ca acasă“. Deci, într-adevăr, mai presus de mîncare e bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Atunci, care e problema?

Ei, există totuşi şi nişte probleme. Toate cele de mai sus sînt valabile în rînduiala lumii rurale. Ele se prelungesc şi în lumea oraşului, unde se amestecă însă cu alte practici gastronomice, adică alte stiluri culturale. Şi se amestecă tot mai mult, într-o lume brusc mondializată, ca a noastră. Lucrurile se complică astfel cînd, pe lîngă piftia, caltaboşul şi sarmaua tradiţionale, apar şi neo-tradiţionala salată de boeuf, mezelurile şi prăjiturile de la supermarket, ceva aripioare crocante cu cartofi prăjiţi de la un fast food sau o pizza comandată la restaurantul din colţ etc. Excesul se naşte, astfel, mai ales din amestecul de stiluri alimentare. Pe de altă parte însă, trebuie să constatăm şi că acest talmeş-balmeş culinar este tot mai mult cenzurat de preocupările pentru „corpul meu“: porcul de Mangaliţa (dacă nu ai acces la porcul vietnamez) detronează porcul clasic, curcanul detronează porcăriile, peştele de Anul Nou devine „tradiţional“, salatele de crudităţi ocupă centrul meselor etc. În plus, din motive evlavioase şi/sau igienice, numărul celor care postesc cu adevărat, mai ales printre tineri, este în creştere, nu în descreştere. Excese, da, dar şi „raţionalizări“, deci.

Ceea ce mă deranjează în această habotnicie post festa este, deci, amestecul de ipocrizie şi necunoaştere. O necunoaştere a spiritului sărbătorii la români, proiectată într-o imagine idilic puritană a „ţăranului adevărat“, care parcă nu făcea decît să postească şi să se roage. O ipocrizie a bucuriei vinovate: bucuraţi-vă, români, şi de produsele tradiţionale, şi de cele din supermarketuri, dar temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu şi/sau de cea a doctorului! Şi, nu în ultimul rînd, dispreţul unei raţionalităţi igieniste izvorîte din cultul postmodern al corpului, care, privind la „ereticii“ altor culturi, aruncă printre dinţi: Nişte ţărani!...

The times they are a-changin – dar hai să nu privim înapoi cu mînie!  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.