Mitul corporatistului fără cap?
Comentariul doamnei Diaconu la pilula mea despre „proletariatul corporatist“, publicat la poşta redacţiei în numărul anterior al Dilemei vechi, merită din plin un contra-comentariu. Nu din motive de „drept la replică“ şi cu atît mai puţin ca dispută ad personam: nu am nimic de apărat şi nimic de acuzat. Este adus însă în discuţie un subiect prea important – şi este adus într-un mod prea eronat. Mă simt deci aproape obligat să reacţionez.
Să începem cu titlul: unde aţi auzit, stimată doamnă, acest mit al corporatistului „fără cap“ sau „amputat de creier“? Unde aţi citit aşa ceva în textul meu? Mai mult, încep prin a spune că este vorba, probabil, de cea mai inteligentă şi muncitoare categorie socială: vi se pare acesta un mod de a „arunca cu pietre“? Şi mai mult: nici măcar cei mai stîngişti inamici ai „corporaţiilor“ nu au spus vreodată, din cîte ştiu, că angajaţii acestora ar fi „proşti“; au ei alte motive de nemulţumire, despre care nu a fost – şi nu este – vorba în cele de faţă. Nu inventaţi, deci, afirmaţii care nu există pentru a vă oferi revolte fără obiect! Participaţi astfel la – şi riscaţi să alimentaţi – una dintre cele mai nocive obsesii recente ale dialogului public din România: cine nu e cu mine/noi – explicit, integral şi fără pretenţii de spirit critic – e împotriva mea/a noastră. Nu, nu sînt împotriva corporaţiilor, nu, nimeni nu îi consideră pe „corporatişti“ proşti şi nu, nu există un mit al corporatistului fără cap!
Din păcate însă, pentru a apăra „corporatistul“ de aceste acuze care nu i s-au adus, dumneavoastră sînteţi cea care vehiculaţi unele dintre cele mai răspîndite şi derutante mituri publice. Primul este cel al „românului“. Puteţi să-mi spuneţi şi mie cine este Românul? Şi de unde ştiţi că acestui „român“ „îi place să o ia pe scurtături“? Pe ce vă bazaţi cînd vorbiţi despre „dispreţul la nivel ideologic (şi practic) al românului pentru disciplină, pentru normă, pentru consecvenţă“ sau cînd afirmaţi că „românul se trezeşte să comenteze deciziile superiorilor ierarhici“? Cine aruncă, de fapt, cu pietre?... Şi în cine???
Mai grav, se pare că împărtăşiţi ca pe o evidenţă mitul prostimii, al celor două Românii, una a oamenilor harnici şi capabili, şi cealaltă a românilor proşti şi leneşi, a „iobagilor“, cum îi numiţi, destul de inspirat, într-un fel. Doar că aceşti „iobagi“ nu au ales să trăiască sub baronii locali, nu se consideră nici „români verzi“ şi nici nu au pretins vreodată să intre în concurenţă cu P&G sau Petrom, cu Renault sau ING; mai mult, nu a fost visul vieţii lor nici măcar cel de a pleca să muncească în străinătate. De aceea, ironia dvs. cum că „aş vrea să văd cum reuşesc românii ăştia verzi şi creativi necorporatişti să vîndă produse fabricate în România“ este o persiflare gratuită şi profund nemeritată, o condamnare a victimelor. Din nou, cine aruncă cu pietre? Este ca şi reinterpretarea „culturii sărăciei“: săracii sînt săraci pentru că aşa e cultura lor, o „cultură a sărăciei“, aşa le place ăstora şi din asta nu-i scoţi. Serios?...
În sfîrşit, în locul mitului corporatistului fără cap (care, am văzut, nici nu există), impuneţi ca pe o evidenţă de bun-simţ mitul corporatistului salvator, un fel de corporaţia salvează naţia. Iar aceşti „corporatişti“ sînt un soi de extratereştri sau de generaţie spontanee, căci, deşi născuţi, crescuţi şi promovaţi în România, ei par a nu fi români; sînt doar „agenţi de schimbare a mentalităţii acestui popor“. Dar ei de unde, Doamne, iartă-mă, au răsărit?
Dincolo de aceste afirmaţii şi perspective în cel mai bun caz discutabile, problema de fond rămîne neatinsă. Iar aceasta nu priveşte cîtuşi de puţin falsa problemă a importanţei economice a „corporaţiilor“, pe care nu o neagă nici măcar cei care nu le iubesc, ci aceea a disfuncţionalităţilor, structurale şi conjuncturale, ale mediului privat de afaceri din România, în general. Problema priveşte opţiunea strategică a celor două tranziţii, care a scos din jocul economic major jumătatea rurală a ţării, priveşte limitele mizei aproape exclusive pe investiţia străină de capital, priveşte riscul evident al mizării, aproape exclusive şi ea, pe oferta de forţă de muncă ieftină. Dar priveşte şi încremenirea în proiect a multor corporaţii, paralizate parcă de spaima crizei şi a consecinţelor acesteia.
„Faptul că munca este procedurată este o cerinţă a capitalismului“ – îmi atrageţi dvs. atenţia. Da, doamnă, se cheamă birocraţie, a fost descrisă de un domn numit Max Weber în urmă cu ceva vreme şi se predă în anul I la Sociologie, nu trebuie să fii corporatist ca să descoperi apa caldă! Calitatea birocraţiei – adică, în ultimă instanţă, a „procedurilor“ – este măsura modernităţii şi a eficienţei unei societăţi; nu însă încremenirea în proceduri! Or, „in template we trust“ nu este decît o exprimare parabolică a acestei încremeniri, relativ recente şi îngrijorător de răspîndite. Problema nu este dacă mediul de afaceri are nevoie şi foloseşte sau nu creativitatea, ci de ce a ajuns să o sacrifice într-o măsură îngrijorătoare în schimbul confortului iluzoriu al „procedurilor“ verificate. De ce acest potenţial real de creativitate – ceea ce înseamnă, pentru instituţii, eficienţă şi productivitate – a ajuns să fie tot mai mult înecat într-un climat de muncă tot mai stresant şi astfel contraproductiv? De ce concedierea nu prea mai este doar efectul concurenţei, cum afirmaţi, ci mijlocul cel mai comod de asigurare a aceluiaşi plafon de profit, în condiţii de muncă nenormată şi de neo-taylorism neasumat? Etc. etc...
Textul meu fără pretenţii nu a făcut decît să deschidă un milimetru cutia Pandorei. Dvs. aţi vrut să rezolvaţi problema închizînd la loc capacul: nu e nici o cutie a Pandorei, tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles! Îmi pare rău, lucrurile sînt mult mai complicate...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
