Vizita bătrînei doamne
După ce a luat vieți într-un mod care oamenilor li se pare totdeauna fulgerător și nedrept, bătrîna doamnă a lăsat în urmă, ca totdeauna, misteriosul ei dar de viață: oglinda în care am putea să ne privim pentru a învăța să trăim mai înțelept. Ca totdeauna, o evităm însă, căci ceea ce se oglindește în argintul ei ne înspăimîntă mai mult decît moartea însăși: propria viață. Iar acum, ca și alte dăți, după vizita bătrînei doamne au căzut măștile – iar ceea ce vedem este cu adevărat în măsură să ne pună pe gînduri…
Masca statului: instabilitatea. Un stat puternic nu se retrage în fața a treizeci de mii de protestatari, ci negociază. Un guvern nu cade în fața străzii decît dacă i se dă un brînci și din interior. Aș vrea să nu fiu înțeles greșit, dar nu „strada“ a dat jos Guvernul, ci Guvernul a plecat pentru că era în interesul său să o facă, lăsînd astfel în ofsaid opozanți și parteneri deopotrivă. Ceea ce este mult mai grav. În decurs de nici patru ani, au „căzut“ astfel două guverne și o înțelegere majoră cu corporațiile. Și asta nu pentru că statului îi pasă în vreun fel de „voința poporului“, ci tocmai pentru că nu-i pasă de ea, ci doar de interesele sale interne și antagonice. Un stat corupt? Da, desigur, dar, în ultimă instanță, atît societatea, cît și lumea afacerilor se pot adapta și pot funcționa în condițiile unei corupții limitate, cu condiția să fie consecventă. Instabilitatea corupției, care este marca unui stat slab, este cea care distruge. Iar statul român și-a dovedit pe deplin slăbiciunea. Corupția nu era nici ea decît o mască, una urîtă, desigur, dar care „masca“ un rău mult mai profund și împărtășit: moartea interesului public, devenit de mult timp scheletul din dulapul Puterii. Iar din acest punct de vedere, noul Guvern, oricum ar fi el, va moșteni și va amplifica această slăbiciune, căci va fi vînat fără milă din afara politicului și boicotat fără încetare dinăuntru.
Masca străzii: lipsa de putere. Schimbarea începe cu noi! – scandau tinerii din „stradă“. Interesant: nu mai sînt tinerii din „piață“, din spațiul public al agorei, ci tineri de pe „stradă“… Detaliu lingvistic al unei reprezentări sociale mai importante: da, s-ar putea ca schimbarea să înceapă cu ei – și atunci a început deja din 2012 –, dar nu prin ei. Noi sîntem speranța ar fi astfel mai corect decît noi sîntem forța.
Masca Europei: vulnerabilitatea. Vizita bătrînei doamne prin Orașul Luminilor a lăsat Europa în întuneric. Se știa de mult, dar nimeni nu a vrut să fie primul care o recunoaște; acum o vedem cu toții. Europa a conlucrat la propria ei vulnerabilitate, iar acum, cînd a venit nota de plată, fiecare țară membră va lucra la propriul interes. Solidaritatea francezilor este minunată și este astfel din 1789, dar este tot o solidaritate „de stradă“. Europa politică rămîne vulnerabilă.
Masca transcendenței: imanența lumescului. În fața probei creștine de iubire a aproapelui, preacreștineasca BOR a spus piua, preferînd să-și vadă de prea lumeștile năravuri. Nu Dumnezeu sau milenara sa Biserică au ieșit prost din această confruntare, ci slujitorii săi vremelnici, mult prea sub vremi pentru a păstori eternitatea sufletelor. Și nu o mînă de atei sau de răuvoitori a subminat autoritatea sacră a preoților, ci aceștia au ales deliberat autoritatea profană a puterii lumești. Te lepezi de sutana? – au ironizat cei din stradă. Nici mort! – au dat de înțeles cei din strană.
Masca societății: neîncrederea și prezumția de vinovăție. Provocată de vizita bătrînei doamne, societatea a lăsat frîu liber întregii dezamăgiri acumulate timp de vreo două decenii. Dar a căzut în propria amăgire: vrem oameni de încredere, dar nu avem încredere în nimeni! Elita (cea „adevărată“, indiferent ce o fi însemnînd asta) este vinovată că nu intră în politică pentru a salva țara, dar oricine intră în politică este vinovat. Justiția însăși pare să fi înlocuit prezumția de nevinovăție, care stă la baza ei, cu aceea de vinovăție, practicată „profilactic“. Societatea însă nici nu mai vrea să audă de prezumția de nevinovăție și își exercită neîncrederea devenită compulsivă pentru a suspecta din start pe oricine: Guvernul Cioloș a beneficiat astfel de prezumția de vinovăție înainte chiar de a se naște.
Masca „indivizilor onorabili“: capacitatea indefinită de a urî. Poate una dintre cele mai înfricoșătoare imagini a fost aceea a înfățișării unor indivizi cărora le-a căzut, brusc, masca onorabilității. Ceea ce s-a ivit astfel în spatele măștii nu a fost nimic altceva decît chipul desfigurat al urii: au acuzat victimele, au blestemat salvatorii, au căutat cu furie mizerie umană acolo unde nu era decît disperare. Ceea ce unii au reușit măcar să ascundă mai departe, aceștia au dezvăluit fără rețineri.
Așezați de-a dreapta bătrînei doamne, „copiii“ au privit în jur și au exclamat în cor: Dar regele e gol! Poate că este cazul ca fiecare dintre noi să ne întrebăm, înainte de a merge mai departe, dacă nu cumva le roi c’est moi…
Au fost însă și demascări serafice, în-fățișări ale rutinei care au lăsat locul, brusc, unor fețe luminoase. Aș menționa două dintre ele:
Masca „tînărului fără griji“: dar ce este viața? Pentru mulți dintre „tinerii de azi“, etichetați sau autoproclamați ca dezabuzați și lipsiți de interese profunde, hedoniști și hipsteri de toate soiurile, vizita bătrînei doamne a fost un soi de deșteptare din visul unui prezent populat doar de grijile prezentului. „Mi-am dat seama că viața e un fir de nisip“ – a declarat un tînăr cînd a ieșit, în bandaje, din spital. Nu despre vreun soi de „deșertăciune“ este vorba aici, ci de faptul că pînă acum toți acești oameni nu au avut de ce să-și pună întrebarea existențială ce este viața, iar acum, cînd au fost provocați să și-o pună, nu găsesc nici un răspuns. Nu știu cîți dintre aceștia se vor implica în viața socială, dar marea lor majoritatea vor rămîne mult mai implicați în propria lor viață și vor reflecta serios pe viitor înainte de a alege ce e mai bine pentru ca aceasta să aibă rost.
Masca îngerilor anonimi. Au fost mulți, mai mulți decît vom ști vreodată, care, cu această ocazie, și-au dezvăluit pur și simplu omenia. Au fost – și vor fi – pretutindeni. Înaintea vreunei speranțe istorice, această încredere ontologică poate – și trebuie – să ne întrețină speranța în omenire. Poate că aceasta este, de fapt, provocarea bătrînei doamne, altminteri iubitoare sui generis de oameni…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
