Culture matters
Dacă de Sfîntul Andrei tot se deschid cerurile, nişte amici mai întreprinzători, la propriu şi la figurat, mi-au cerut să-mi aduc „luneta“ de antropolog şi să împărtăşesc unei selecte adunări cam ce văd eu din anul viitor. E vremea sărbătorilor, cînd tot omu’ începe să se gîndească deja la ce-o să fie la anul, iar rolul de Tata Omidantropu’ era nostim şi provocator, aşa că m-am prins în joc.
Dar ce previziuni putea să facă un antropolog pierdut printre economişti de vîrf, bancheri, supermanageri şi alţi oameni serioşi, care îşi argumentau profeţiile despre sfîrşitul crizei, tehnologii revoluţionare, megatrenduri mondiale şi alte probleme grave ale ţării şi omenirii? Neştiind să vorbesc decît despre ceva legat de cultură, am privit, deci, la steaua culturii pe anul 2014. Şi am avut o revelaţie: mi s-a părut că o văd strălucind, urcînd zglobie pe firmament!
Să ne lămurim însă: steaua antropologică a culturii nu este luceafărul culturii „înalte“, iar strălucirea ei nu se măsoară în număr de autori clasici citiţi în ultima lună sau de spectacole de teatru şi operă vizionate în acelaşi interval de timp. În această privinţă, n-am avut nici o revelaţie... Steaua la care mă refer eu este aceea a culturii în sensul ei larg şi mai puţin ierarhic, a culturii ca activitate şi preocupare socială ce însoţeşte activităţile economice, politice etc., pe care le desfăşoară orice societate şi care se întrepătrunde, adesea, cu acestea. Această stea culturală mi-a apărut brusc ca ceva mai strălucitoare şi zîmbitoare.
Să mă explic, renunţînd de acum la metafore şi alte ornamente de stil.
De ceva vreme (puţină), am avut impresia că această cultură începe să conteze, să preocupe, să constituie o miză: culture matters – cum ar spune americanii. Explicaţia primă ar fi relativ simplă: în condiţiile unei crize a majorităţii resurselor, cultura este nu numai o resursă alternativă, ci şi singura resursă integral şi permanent „regenerabilă“. Proaspăta strălucire a culturii ar fi, astfel, una mai degrabă par défault, dar e bine şi aşa...
Să privim însă mai circumscris cîteva domenii reprezentative.
Cultura şi corporaţiile, mai întîi. Cred că în 2014 (nu luaţi foarte în serios acest interval strict de timp!) vom asista la nuanţarea „reţetelor“ de corporaţie (cam anchilozate în autosuficienţa inoculată de succesele anterioare) şi căutarea unor soluţii şi strategii alternative şi creative bazate tot mai mult pe cunoaşterea particularităţilor culturale, nu doar pe generalitatea mecanismelor pieţei. Altfel spus, corporaţiile – care, prin definiţie, ştiu ce au de făcut – vor începe să mai şi întrebe – şi anume, nu doar cine ce şi cît cumpără. Astfel, o atenţie mai mare va fi acordată diversităţii culturale şi fragmentării corespunzătoare a publicului, alimentate mai ales de dinamica generaţională tot mai alertă, dar şi de trezirea încă puţin sesizată a ruralului: „nasc şi la ţară cumpărători“ va fi o veste bună pentru cei care vor şti să întrebe. Pe scurt, cunoaşterea şi valorificarea dinamicilor culturale vor deveni un atu competitiv pe piaţă. De asemenea, orientarea Corporate Social Responsibility (CSR) şi a sponsorizărilor corporatiste spre proiecte de nişă de tip cultural va deveni un atu de imagine care va începe să conteze.
În al doilea rînd, media şi spaţiul public. Asistăm deja, şi vom asista tot mai mult, la o redescoperire a naţionalului şi a „României profunde“. De la Românii au talent (respectiv multe talente), la România optimistă, ştiri pozitive şi produse româneşti, revenirea localului, ca să spun aşa, va deveni una semnificativă şi din ce în ce mai coerentă. Nu, Doamne fereşte, în sensul vreunui soi de protecţionism şi nici în cel al unei simple crize de patriotism zvăpăiat, ci ca referinţă care începe să conteze şi pentru populaţie. Deschiderea spre cultură şi „societatea reală“ va deveni, astfel, un atu competitiv al canalelor media – fără să detroneze, evident, politicul, dar devenind o ofertă alternativă aducătoare de valoare adăugată. Cine va avea curajul – dar şi talentul – de a se angaja în această direcţie nu va avea decît de cîştigat pe termen mediu şi lung.
În sfîrşit, economia culturală, care continuă să-şi vadă de treabă şi să crească, nebăgată în seamă, şi care a ajuns pe undeva pe la 7% din PIB. Ştiu că pentru unii această sintagmă (de fapt, domeniu al activităţii sociale) este încă o contradicţie în termeni, cultura neputînd fi asociată cu economicul. Ei bine, nu numai că poate, dar e foarte bine să fie! Şi este bine să devenim conştienţi de faptul că şi cultura poate produce bani, nu numai să-i cheltuie în scopuri nobile. Nimeni nu bagatelizează „cultura înaltă“, dar ceea ce sîntem obişnuiţi să numim astfel este doar o parte a culturii în sensul ei larg. Tot ce intră în prezent în industriile creative este tot cultură şi contribuie, direct sau indirect, şi la promovarea şi vitalitatea „culturii înalte“. Şi, apropo de vitalitate, investiţia în cultură va constitui tot mai mult un atu competitiv în vitalitatea economică şi turistică a oraşelor. Or, unele oraşe mai mici au înţeles deja acest lucru şi au luat-o înaintea unor oraşe cu tradiţii şi infrastructură culturale mai puternice. Iar competiţia deja deschisă pentru Capitala culturală a Europei poate fi un motor important în această direcţie, pentru cele cîteva oraşe care şi-au anunţat participarea. În plus, vitalitatea oraşelor, care se măsoară şi în beneficii economice, include şi valorificarea patrimoniului, un domeniu al „culturii înalte“ în mare suferinţă la noi.
Acestea fiind zise, nu-mi rămîne decît să vă urez vise plăcute. Şi fie ca visele să vi se împlinească...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
