Cum să-l înfăţisezi pe duşman?

Publicat în Dilema Veche nr. 609 din 15-21 octombrie 2015
Cum poate fi Bucureştiul capitală europeană a culturii? jpeg

Ceea ce mi-a stîrnit în mod deosebit interesul la ediţia de anul acesta a Astra Film Fest a fost, dincolo de bogăţia şi diversitatea filmelor ca atare, un detaliu minor: după vreo trei zile, am realizat că făceam pauze mai lungi între filme şi mă întîlneam la cafeaua din pauze cu mai multă lume decît de obicei. Ne-a scăzut, mai tuturor, apetitul de „devoratori de filme“? Nu cred. Mai degrabă filmele au devenit tot mai „grele“, mai profunde şi problematizatoare, forţîndu-te, într-un fel, la (auto)reflexivitate, dincolo de obişnuitele judecăţi de valoare ale juriilor şi spectatorilor.

În acest difuz climat de „reflexivitate“, o întrebare s-a insinuat, către sfîrşit, în discuţiile of the record ale juriului: „Cum să filmezi duşmanul?“ – a formulat, la un moment dat, nu mai ştiu cine. Cum să-l filmezi pe cel rău, cum poate fi înfăţişat „în mod corect“ străinul, duşmanul, celălalt? – am reformulat eu, pentru mine. Dar ce înseamnă, în aceste cazuri, „în mod corect“?

Cea mai banală constatare este că, în faţa „celui rău“, atît regizorul, cît şi publicul vor avea o poziţie pre-stabilită, o perspectivă şi o atitudine formate cultural şi în timp. Cum poţi atunci să filmezi „corect“, cum trebuie să priveşti pentru a documenta cu „adevărat“ o realitate ascunsă privirilor de straturile succesive ale convingerilor împărtăşite? Confirmarea şi negarea „răului“ sînt cele două tipuri polare clasice de a răspunde acestei provocări. Lor li se adaugă, uneori, distopia, de-plasarea, transpunerea subiectului în alt registru, în alt regn, ca şi cum nu ar pune nici o problemă socială reală şi actuală. Toate aceste reţete distrug din faşă orice film documentar.

Cazul, banal deja şi el, al filmelor despre romi constituie un prim exemplu la îndemînă. O reţetă mai veche, dar cu reveniri periodice pînă în ziua de azi, este aceea a înfăţişării ţiganului ca un soi de „bun sălbatic“ atemporal şi aspaţial. Acutizarea „problemei rome“ în spaţiul public european a dus apoi la o serie de filme care „documentau“ această „răutate“ a lor şi pericolele pe care aceasta o reprezintă pentru noi: „adevărul“ despre pericolul rom este astfel confirmat. Însă reacţiile nu au întîrziat să apară şi majoritatea filmelor mai recente dedicate acestei problematici se pun pe o poziţie justiţiară prealabilă şi adesea militantă, negînd răul şi pericolul rom – ceea ce este considerat, implicit sau explicit, „modul corect“ de înfăţişare a romilor: „adevărul“ este că romii sînt victime, societatea fiind „rea“.

Spartacus şi Cassandra, filmul francezului Ioannis Nuguet, face parte din categoria documentarelor care îşi pun de la început problema poziţiei regizorului şi a bunei sale distanţe, empatice şi reţinute, în acelaşi timp. Pentru aceasta, Nuguet îşi lasă eroii să vorbească fără a interveni cu nimic în viaţa lor (cu excepţia, inevitabilă, a selecţiei şi a montajului cinematic). Mai important, regizorul are grijă ca toate vocile acestei drame a doi copii romi din România, prinşi în aventura mobilităţii europene a părinţilor, să fie auzite în mod echitabil. Îi auzim şi îi vedem astfel nu doar pe cei doi copii, ci şi pe tatăl şi pe mama lor, fiecare cu altă perspectivă şi poziţie, pe mama franceză adoptivă, iubitoare, dar neexperimentată şi excedată de „iraţionalitatea“ recurentă a acestei familii, forţele de ordine, care se impun prin prezenţă, dar care nu ştiu să vorbească etc. „Adevărul“ este astfel, ca totdeauna, unul polifonic, iar „realitatea“ se dovedeşte a fi, şi în acest caz, dincolo de bine şi rău, de alb şi negru. Nuguet nu vrea să ne convingă de nimic şi cu atît mai puţin să ne ofere vreo soluţie magică: vrea doar să înţeleagă, pe cît se poate, şi să ne facă să gîndim, pe cît putem.

Afară, filmul lui Andrei Schwartz, un german născut la Bucureşti, se află într-o poziţie uşor diferită: Gavril Hrib, puşcăriaşul a cărui traiectorie o urmăreşte cu perseverenţă timp de ani de zile, îşi prezintă permanent propria sa versiune – pe care sîntem tentaţi de la început să o luăm drept „adevăr“. Conform acestei „mărturisiri“ minuţios documentate, Gavril este un personaj fascinant, persecutat ca „jidan“, care se află în puşcărie pentru că a ucis-o pe procuroarea comunistă care îl persecutase. Este însă doar vocea subiectului, expunîndu-şi propria sa versiune, aşa că regizorul trebuie să intervină pentru a impune acel minim dialog fără de care „adevărul“ nu are nici o şansă. Şi o face explicit, apărînd în film ca prieten, conştiinţă şi inchizitor al criminalului. Finalul dovedeşte că, de fapt, Hrib nu era evreu, că nu omorîse din răzbunare o procuroare, ci un cuplu de funcţionari bătrîni pentru a le fura banii şi că nimic din ceea ce am văzut pînă în acel moment nu este ceea ce pare. Dostoievskian, puşcăriaşul este cel care îl conduce pe regizor pe urmele propriilor sale fapte şi amintiri, ajutîndu-l să descopere adevărul pe care îl mascase cu atîta grijă şi imaginaţie. Dincolo de cazul particular al personajului, traiectoria dezvăluirii „adevărului“ este şi o parabolă a uzului şi abuzului memoriilor comuniste, care însoţesc şi bîntuie încă o generaţie întreagă.

În sfîrşit, Modelul Erpatak, coregizat de Benny Brunner şi Keno Verseck, este relatarea directă a viziunii despre lume şi viaţă a unui primar J.obbik dintr-un mic sat maghiar. Aici, realizatorii filmului nu intervin de nici un fel, ci doar cer permisiunea de a filma. Iar primarul spune tot ce are de spus şi le arată tot ceea ce face, cu coerenţa perfectă şi senină a unui delir. „Dar este corect moral să-l înfăţişaţi pe primar aşa?“ – a întrebat o spectatoare, după vizionarea filmului. Întrebare fără rost, în acest caz, căci primarul şi echipa sa sînt cei care vor să se prezinte astfel, filmul fiind pentru aceştia şi o binevenită campanie de prozelitism pentru crezul lor. Cu această arie dominantă, polifonia este firavă şi susţinută doar de victimele tăcute ale principiilor de ordine ale „modelului Erpatak“. Orice alt comentariu este lăsat apoi pe seama spectatorului – obligîndu-l însă, tocmai prin forţa brută a mărturiei, să judece şi să ia el o poziţie critică. Poziţia onestă a regizorilor este de no comment…

Nu există un răspuns univoc la întrebarea iniţială şi nici unul dintre filmele amintite nu constituie soluţia magică. Toate sînt însă şi un avertisment că nici una dintre cele trei căi „clasice“ nu este potrivită. Şi că onestitatea obligatorie a privitorului – în acest caz, a regizorului – nu este un dat, o simplă premisă de bună-credinţă, ci o alegere reflexivă îndelung exersată şi verificată. Ne priveşte, de fapt, pe toţi şi oricînd intenţionăm să-l înfăţişăm pe cel rău.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Tragedia de la Cluj. Cine sunt cele trei persoane care s-au electrocutat în piscină. Cum s-a petrecut incidentul
Un fost director de bancă se numără printre cei trei clujeni găsiți electrocutați lângă piscină. Ovidiu Mureșan avea 46 de ani și este descris de prieteni drept un „om extraordinar”. Alături de el au murit și părinții lui.
image
Adevăratul al 12-lea jucător al României la Euro 2024: povestea fanului admirat de o lume întreagă EXCLUSIV
Mulți politicieni s-au grăbit să-și asocieze imaginea cu victoria României în fața Ucrainei. În realitate, susținătorii admirabili ai tricolorilor sunt cei care s-au chinuit să ajungă în Germania. Iar acolo au plâns de bucurie. Printre ei, Cezar Micheten, cu o poveste superbă.
image
Trei lucruri surprinzătoare despre moarte. Dezvăluirile unei asistente medicale: „Știau oarecum ce se întâmplă”
O asistentă medicală a dezvăluit trei lucruri pe care le-a sesizat în legătură cu moartea: de la faptul că oamenii pot auzi chiar și atunci când sunt inconștienți până la faptul că deshidratarea face ca procesul să fie mai puțin dureros, relatează Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns:
image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.