Per aspera ad Astra
A fost necesară multă aspera pentru a ajunge la Astra, festivalul de film documentar pe care îl cunoaştem, astăzi, cu toţii. Anul trecut, a ajuns însă la a zecea ediţie, aşezat într-o recunoaştere naţională şi internaţională indubitabilă.
Iniţial, a fost un soi de PFL. Într-un fel, a rămas pînă în ziua de astăzi, doar „familia“ s-a extins. Iniţiativa, inspiraţia şi munca au aparţinut lui Dumitru Budrală şi lui Csilla Kato, însoţiţi de cîţiva alţi entuziaşti şi, cu timpul, de tot mai mulţi voluntari. Instituţiile statului au sprijinit cu parcimonie festivalul, de obicei pe ultima sută de metri şi fără prea mare entuziasm. Uneori l-au boicotat însă, cu nedisimulată perversitate. Anul trecut, ministrul Culturii a promis că îl va sprijini, cu şi mai multă parcimonie, dar, simbolic, va veni să deschidă această ediţie jubiliară. Nu a făcut nici una, nici alta. Nimic surprinzător, se întîmplă frecvent în România...
Iată însă că, de data aceasta, boicotul vine de acasă, din însăşi capitala europeană a culturii: Festivalul de Film Documentar „Astra Film“ nu a fost inclus în agenda culturală a Primăriei Sibiu pentru a primi finanţare nerambursabilă din fonduri publice – au anunţat zilele trecute agenţiile de presă. Oare cel mai important eveniment de film documentar din regiune nu este suficient de „cultural“, sau Sibiul, care se prezintă ca un model în domeniu, are deja prea multă cultură pentru a se mai ocupa şi de această artă „minoră“? Desigur, agenda culturală, cu bugetul aferent vor deveni oficiale de-abia după ce va fi definitivată prin hotărîrea Consiliului Local Sibiu, cel mai probabil în şedinţa de la finalul lunii martie. De asemenea, se poate spune, într-un senin spirit de piaţă, că doar cei mai buni cîştigă şi, iată, un număr de 78 de proiecte culturale au întrunit punctajul necesar pentru a primi finanţare în anul 2014. Astra Film nu este printre ele. Chiar aşa, după 20 de ani de existenţă, după ce s-a deschis tot mai mult şi spre elevi, iar acum a apărut şi Astra Film Junior, devenind astfel şi un instrument educativ de excepţie, „experţii“ Primăriei au descoperit că, de fapt, festivalul nu merită atenţia noastră?
Pur şi simplu nu înţeleg! Indiferent de rezultatele petiţiei online, de eventualele gîndiri şi răzgîndiri ale reprezentanţilor administraţiei locale, cum este posibil ca statul să întoarcă pur şi simplu spatele unei instituţii culturale care i-a fost „servită“, practic, fără efortul său şi care a ajuns să facă parte din identitatea culturală a Sibiului? Şi aceasta în condiţiile în care festivalul a avut totdeauna şi alţi finanţatori, pe care organizatorii s-au străduit de fiecare dată să-i convingă, contribuţia oraşului fiind necesară, dar nu suficientă. Dincolo de retragerea sprijinului financiar, gestul Primăriei devine astfel un gest simbolic şi mai grav: dacă propriul oraş nu te recunoaşte şi nu te sprijină, de ce te-aş mai spijini eu, instituţie privată?
Desigur, am învăţat lecţia statului minimal, pe care o proclamăm, mai mult mimetic, pe toate gardurile, dar nici chiar aşa ! Devenit un soi de Deus otiosus de rit neo-liberal, statul se retrage din tot ceea ce consideră că nu este rentabil (pentru reprezentanţii săi), dar intervine imediat pentru a distruge şi ceea ce există deja şi este util (cetăţenilor săi). Cazul celor peste 60 de muzee retrocedate sau în curs de retrocedare este deja notoriu; Muzeul Naţional al Literaturii din Bucureşti, de pildă, este sortit pieirii. Dreptul proprietăţii? Cine a negat acest lucru? Dar ce stat serios rezolvă această problemă prin scoaterea la mezat a culturii sale pe piaţa imobiliară?
Iată acum şi o retragere făcută „nemţeşte“, bine ticluită şi „democratică“, într-o capitală culturală a Europei, care are suficienţi turişti pentru a se mai ocupa şi de festivaluri. Repet: nu înţeleg. Mai exact, refuz să înţeleg!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
