Politica actuală - parohială, cinică şi reactivă
Zilele trecute, în mijlocul unei emisiuni radio, colegul meu, Cristian Pîrvulescu, mi-a pus o întrebare care, pe moment, m-a lăsat cu gura căscată, iar după aceea m-a pus pe gînduri: cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei?
Ce să spui? Primul lucru care îmi trece prin cap, aproape ca o constatare, este faptul că nu prea mai văd politică, ci doar politicieni, chiar şi aceştia fiind tot mai mulţi şi mai mult politruci. Apoi, inevitabil, îţi trece prin cap sintagma preşedintelui Iliescu despre „capitalismul de cumetrie“, care va rămîne, probabil, una dintre cele mai expresive porecle ale postcomunismului. Dar rămîne, totuşi, o simplă poreclă... De asemenea, gîndul te duce, la fel de inevitabil, la corupţie, dar aceasta este poveste veche şi nu aş spune că a fost inventată de români. În plus, s-a vorbit şi s-a scris destul de mult despre cleptocraţie, adică despre corupţia devenită sistem, nu doar „simple“ ilegalităţi pe ici, pe colo, ci modul însuşi de funcţionare a politicului, cu regulile sale nescrise, de convenţii, reciprocităţi, alianţe şi competiţii. Ce e nou atunci, ce este definitoriu „din punct de vedere sociologic“?
Cîteva rînduri, într-un articol „hai-hui“, nu pot oferi un răspuns. Şi totuşi, voi încerca nişte ipoteze, sugerînd cîteva cuvinte-cheie, cît de cît edificatoare.
Primul termen definitoriu care îmi trece prin cap este cel de parohialism. Parohialism în sensul unui orizont limitat de timp şi spaţiu, precum cel al ţăranului pentru care, dincolo de hotarul satului începe deja „lumea albă“, necunoscută şi, în ultimă instanţă, neconcludentă. Politica românească actuală este astfel parohială – în primul rînd, deoarece se înscrie într-un orizont de timp „parohial“, un fel de ia, eu fac ce fac de mult, lipsit de viziunea viitorului – mai exact, lipsit de un „proiect de ţară“. Nu l-am avut, iar acum l-am uitat deja. Este parohială, de asemenea, deoarece orizontul spaţial este cel al propriei ogrăzi, al României, unice şi deci incomparabile, al propriului judeţ, oraş sau sat, fiecare cu propriile sale socoteli. Cînd media din toată Europa întorcea pe toate feţele alegerile din Germania, de pildă, noi eram preocupaţi tot de treburile noastre interne, fierbinţi şi supreme. Mondializarea chiar pare a fi un soi de „lumea albă“, necunoscută şi imprevizibilă, plină de spaime sau speranţe. În sfîrşit, este parohială în sensul unui soi de neofeudalism, cel al baronilor şi baroneţilor locali, care negociază privilegii cu seniorul, în schimbul unei oştiri de electori pentru războiele politice ale acestuia. Iar trupeţii sîntem noi, cu toţii...
Mai ciudat – şi relativ mai recent – este caracterul reactiv al politicii noastre actuale. Reactivă, pur şi simplu, deoarece politica noastră este tot mai puţin activă şi constructivă, organizată în vederea unor scopuri generale şi recurgînd la strategii unitare – bune sau rele. Deciziile politice se iau tot mai mult ca reacţie la un context, eveniment sau chiar persoană – şi se schimbă în funcţie de context, de ce s-a mai întîmplat în ziua precedentă sau de ce a mai spus sau făcut unul sau altul dintre personajele publice vocale. Fiind mai mult reactivă decît strategică, politica recentă este, astfel, mai mult relaţională decît socială, o reţea de relaţii personale între fiecare dintre actorii-cheie, mai mult decît o ordine socială a tuturor. Mai ales în ultima vreme, politica românească a devenit, de asemenea, tot mai emoţională, provoacă emoţii tari şi reacţionează intempestiv la contagiunile emoţionale. „Legea lui Ionuţ“ este un caz exemplar. O problemă cronică şi gravă a oraşelor din toată ţara este „rezolvată“ printr-un apel patetic: „Salvaţi copiii!“ Şi emoţia – firească, justificată – devine literă de lege, uitînd de legislaţia anterioară, existentă, dar niciodată pusă în practică. Dar trebuie oare să moară un om pentru ca politicul să scoată, peste noapte, o lege care să-i protejeze pe oameni? Acelaşi lucru şi în cazul legii circulaţiei: o succesiune de accidente grave, puternic mediatizate, a produs un proiect de lege la fel de emoţională, vizînd să protejeze vieţile şoferilor şi pe cele ale pietonilor. Proiect de lege care a fost modificat, tot emoţional, a doua zi. Ce să mai vorbim despre povestea cu Roşia Montană, înghesuită, pe cît se poate, în alternativa afectivă a viitorului „cianurat“ al copiilor vs prezentul dramatic al minerilor rămaşi fără loc de muncă. În faţa acestor dileme, politicul recurge, în numele „democraţiei“, la o demagogie la fel de ieftin-sentimentală: să ne întoarcem la popor şi să vedem care sînt sentimentele acestuia! Să-mi fie cu iertare, dar politica nu se face cu sentimente de moment, iar democraţia se bazează pe opţiunile unei majorităţi informate, nu pe epidemii emoţionale.
În sfîrşit, ceea ce mi se pare, poate, cel mai „specific“ este un soi de cinism. Desigur, politica este adesea – iar uneori chiar trebuie să fie – uşor cinică, dar în anumite limite. Cinismul politicii româneşti recente este însă unul al dispreţului afişat, al unei îndepărtări fudule şi suficiente a guvernanţilor – de toate culorile şi la toate nivelele – de guvernaţi, al „elitelor“ politice de mase, reduse la o explicită „prostime“. Iar acest cinism ia cele mai neaşteptate forme, de la parvenitismul unor semidocţi, la elitismul unor docţi. Politica se desprinde, astfel, de societate, pe care o cunoaşte tot mai puţin, România devenind pentru politicieni un soi de terra incognita. Singura realitate a politicii devine, deci, electoratul, care se substituie societăţii reale. Dar, atenţie, acest dispreţ afişat al politicului doare mai tare decît sărăcia electoratului!...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
