Iniţiative mici şi mijlocii

Am evocat în repetate rînduri acest fenomen care pare a fi partea plină a paharului unei Românii secătuite: IMM-urile speranţei, iniţiativele mici şi mijlocii care apar la umbra eşecului instituţiilor. Sînt grupuri mici de persoane, uneori asociaţii, alteori doar o familie, care preiau iniţiativa pe cont propriu şi

ceva, intervin într-un colţ de societate şi îl schimbă, îl fac mai frumos. Sînt precum capilarele unui corp îmbătrînit, pe care nu au cum să-l întinerească, dar îi permit să mai trăiască. Cîteodată sînt chiar doar simpli indivizi, tehnocraţi alternativi ai unui sistem instituţional faţă de care populaţia are cea mai mică încredere din Europa, care nu au aşteptat vremuri mai bune pentru a-şi face treaba aşa cum trebuie. I-am întîlnit în toată ţara, în cele mai neaşteptate locuri şi situaţii, chiar şi acolo unde mă aşteptam mai puţin, cum ar fi administraţia locală, ministere sau bănci. Era să spun că sînt armata din umbră a ţării, dar admiraţia mea pentru această categorie ar risca să devină patetică. Mă opresc deci aici cu omagiile mele şi trec la o ilustrare concretă. Mă voi referi aşadar la arhitecţi, cu care am avut ocazia să colaborez mai mult în ultima vreme, din motive care încă îmi scapă. 

De ce despre arhitecţi? Dincolo de medici şi avocaţi, aceştia sînt una dintre cele mai închise şi auto-suficiente bresle, dar şi una în care iniţiativele mici şi mijlocii sparg zidurile conservatorismului şi constituie una dintre cele mai vizibile şi emulative intervenţii civice. Sînt convinşi că reprezintă garanţia unui viitor mai bun, dar unii se luptă şi pentru un prezent mai acceptabil. Pot să cîştige bine, dar unii sînt şi voluntari ai imaginaţiei. Pe scurt, sînt un soi de metonimie a societăţii româneşti, încremenite în proiect, dar debordînd de creativitate locală şi individuală. O recentă întîlnire la Timişoara m-a convins încă o dată de acest lucru. 

Şerban Ţigănaş, preşedintele OAR, a lansat acolo o întrebare aparent banală, dar care s-a dovedit a fi fecundă: cine

arhitectura? Oups, în afară de profesioniştii domeniului, mai nimeni!... Există un crunt iletrism arhitectural, aşa cum vorbeam cu altă ocazie despre iletrismul sociologic: pur şi simplu, mai nimeni nu ştie să

urbanul, primii pe listă fiind edilii, adevăraţi orbi în ţara chiorilor. În România, există, eventual, intervenţii în urban, dar nu viziuni urbanistice; practic, nu există politici urbane în adevăratul sens al cuvîntului. Nici indivizii de rînd sau cei cu pretenţii nu sînt departe de această miopie, mai degrabă bîntuiţi de vedenii decît animaţi de viziuni privitoare la propriile locuinţe. În sfîrşit, prinşi în determinismele cererii şi ofertei, nici arhitecţii nu o duc mai bine... 

În acest context,

urbanistică (în acelaşi sens în care Wright Mills vorbea în 1975 despre

se exercită mai ales la scara redusă a comunităţilor rurale sau a micilor cartiere urbane, acolo unde chiar poţi să

ceva, doar cu acordul, nu şi cu sprijinul autorităţilor. Întrebarea domnului Ţigănaş se poate schimba aici într-una „proactivă“, cum se spune în unele medii: cum îi putem face pe oameni să vadă nu doar propria locuire, ci şi locuinţele din jur? Căci „a locui bine“ este şi o chestiune de proximitate, de

, şi nu doar de

;

cuprinde şi această proximitate, este parte a cartierului, de pildă, fără de care casa se închide într-o autarhie ce sfîrşeşte în autism social. Iar cartierul este un fenomen social, nu doar un spaţiu edificat, reprezintă clasa de mijloc a urbanului, ca să spun aşa, fără de care oraşul se antagonizează şi agonizează între zone rezidenţiale şi ghetouri urbane. Cartierul constituie „inima democraţiei“, spunea Mary Follet în 1920. „Nici o politică nu va reuşi în centrele urbane dacă nu este ancorată în experienţele şi aspiraţiile micilor cartiere, modelate, controlate şi administrate de reprezentanţii acestora“ – declara mai recent Grupul european de lucru asupra dezvoltării sociale locale.

Întrebarea se schimbă astfel din nou: nu ce, şi nici măcar de ce reabilitezi, ci

reabilitezi. Ceea ce implică mutarea accentului de pe edificiu spre social, spre oameni. 

Şi aici intervin iniţiativele mici şi mijlocii ale arhitecţilor şi urbaniştilor, care implică, tot mai mult, şi alţi actori, din alte domenii. Şi, mai ales, care se implică în viaţa comunităţilor, încercînd să o înţeleagă, să o sprijine, să o orienteze. Chiar şi cînd asemenea iniţiative eşuează – ceea ce se întîmplă adesea –, ceva tot rămîne: oamenii încep să deschidă ochii şi să vadă oraşul, ca să-l parafrazez pe Iordan Chimet. Imaginaţia urbanistică poate fi contagioasă... 

Aş putea să fac o listă destul de lungă a unor astfel de iniţiative mici şi mijlocii, de la simple biserici parohiale şi sate pierdute, la cartiere de blocuri. Chiar completă, această listă nu ar fi impresionantă dacă o raportăm la întreaga ţară şi la nevoile sale majore. Chiar şi incompletă, ea rămîne însă semnificativă pentru fenomenul la care mă refer. Problema este că, mici şi mijlocii, aceste iniţiative sînt, de regulă, şi izolate, iar „grupurile de iniţiativă“ comunică arareori între ele. Am propus, aşadar, mai în glumă, mai în serios, federarea lor, constituirea unei Federaţii a Iniţiativelor Mici şi Mijlocii şi am şi botezat-o: FIMM. Nu se va întîmpla, dar daţi-mi voie să visez că putem să FIMM!...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.