Sahia vintage

Clopotele umplu ecranul, iar toaca îţi răsună undeva, în inconştient. Lama buldozerului rade case şi păduri. Chipuri de bătrîni privind printre lacrimi, cu o lumînare în mînă pentru sufletul satelor ce urcă la cer pentru a face loc, aici, pe pămînt, carierei miniere de la Rovinari. Aşa începe un reportaj „Sahia“ din 1982 semnat de Laurenţiu Damian. Nu se potriveşte deloc cu imaginea standard despre fabrica de propagandă a comunismului din România. Urmează povestea oamenilor din „acţiunea 7000“, aduşi din toată ţara pentru a da patriei mai mult cărbune decît există. În spatele entuziasmului muncitoresc, tristeţea muncitorilor din colonia Vîrţ. Auschvîrţ, îmi aduc eu aminte. E chiar mai deprimant decît în cartierul nou din Rovinari, Katanga, unde am văzut odată urmele de sînge pe perete a trei muncitori care, la o beţie de jale, s-au omorît între ei. Filmul lui Damian, despre care habar n-aveam că a fost făcut vreodată, îmi trezeşte amintiri contradictorii. Hotel Rovinari… this could be Heaven or this could be Hell… toate oficialităţile ştiinţelor sociale din comunism care mi-au sărit în ajutor după ce cercetarea noastră stîrnise furia conducerii Combinatului Minier Oltenia… interdicţia de a mai călca zece ani prin zonă… dosarul de spionaj de care am scăpat ca prin minune şi despre care am aflat de-abia după căderea comunismului… some dance to remember, some dance to forget… Lui Laurenţiu Damian, aşezat pe un scaun lîngă mine, nu-i face plăcere să-şi amintească: Asta e ce a rămas din film, nu se înţelege nimic – mormăie el. Nu are dreptate, se înţelege foarte mult. Dacă eşti dispus să înţelegi…

Vorbesc aici despre lansarea recentă a CD-ului Sahia vintage, produs de One World Romania şi realizat de Adina Brădean. Cuprinde o primă culegere de opt filme documentare „Sahia“, începînd cu Reportaj de la Steagul Roşu, realizat în 1956 de Eva şi Alexandru Sîrbu, şi sfîrşind cu Va veni o zi, filmul interzis al lui Copel Moscu din 1985. Rezultat al unei minuţioase documentări, CD-ul cuprinde şi un text introductiv lămuritor, semnat tot de Adina Brădean. Lămuritor, căci ne obligă să ne schimbăm imaginea ideologică despre „Sahia“, imagine pe care, pînă acum, am împărtăşit-o şi eu ca orice bun român.

Primul lucru care mă intrigă este faptul că imaginea „şopîrliţelor“ a devenit de mult un loc comun atunci cînd vine vorba despre anumiţi scriitori sau actori, dar n-am auzit încă pe nimeni presupunînd măcar că ceva similar s-ar fi putut întîmpla şi în documentarul comunist. Rezistenţa prin cultură a devenit un titlu de glorie, dar nu şi pentru „Sahia“. Şi totuşi, Horea Murgu pare să aibă dreptate atunci cînd spune că „«Sahia» a fost una dintre acele instituţii mici, izolate şi profund subversive pe care sistemul le permitea ca supape de siguranţă“. Nu „subversivă“ – consideră Ovidiu Bose Paştina, ci „un fel de univers paralel cu societatea socialistă a momentului“. În orice caz, o instituţie mult mai complexă decît memoria maniheistă a comunismului, care se încăpăţînează să caute fie călăi, fie victime. „Să nu uităm că «Sahia» a fost un instrument de propagandă“ – ne avertizează Copel Moscu. Cine ar putea să uite? Aceasta nu este însă o concluzie, ci o premisă, de la care se poate merge şi mai departe dacă eşti suficient de curios. Astfel, în afară de comenzile propagandistice, în „Sahia“ s-au produs, la adăpostul unei „arte minore“, şi ciudate capodopere. Oameni care povestesc, de pildă, filmul de „protecţia muncii“ al lui Bose Paştina (film care, fiind o comandă directă a unei întreprinderi pentru instructajul obligatoriu de protecţie a muncii, nu a mai trecut prin cenzura Partidului) intră evident în această categorie prin extraordinarele sale experimentări estetice. Parabola despre republica curcilor din Va veni o zi a lui Copel Moscu, un soi de Ferma animalelor pe o temă de agricultură socialistă, rămîne copleşitoare şi astăzi.

Al doilea lucru care mă intrigă, probabil şi datorită clişeului împărtăşit că „Sahia“ a însemnat doar propagandă, este privirea subversivă de dincolo de intenţia declarată. În toate filmele din selecţia Adinei Brădean, apare un soi de realism de plan secundar, camera zăbovind, ca din întîmplare, şi pe realităţile din spatele fabricilor şi blocurilor comuniste. Uneori „şopîrliţele“ sînt la vedere: „Blocurile sînt frumoase, nu-i aşa? Dar oare de ce seamănă aceste blocuri între ele… ca nişte şcolăriţe în uniformă?“ – se întreabă, ingenuu, reporterul trimis să facă un documentar despre Steagul Roşu. Alteori, întregul fir narativ te conduce dincolo de aparenţe, ca în cazul reportajului „de investigaţie“ din Cazul D., care îşi propune să regăsească familia pierdută a unui bătrîn (grija pentru om a comunismului etc.) şi pătrunde tot mai adînc în viaţa cotidiană a unui azil de bătrîni, a locuitorilor din blocuri, a străzilor şi maidanelor din oraşele patriei. De fapt, după cum menţionează şi Brădean, personajul principal este adesea romantismul cotidianului, al muncii de zi cu zi, chiar dacă obiectivul principal rămîne producţia.

Dincolo de toate acestea însă, filmele de la „Sahia“ sînt o extraordinară arhivă istorică. Adina Brădean a făcut o infimă selecţie, urmînd criterii estetice şi de istorie a filmului. În subsidiar, transpare şi interesul personal pentru locuirea comunistă, combinaţie de mizerie şi creativitate ingenuă, de planificare etatistă şi improvizaţie privată. Ceea ce a văzut este însă mult mai mult, iar ceea ce rămîne de văzut este imens. Nu pentru publicul larg, dar sigur pentru specialişti, pentru istorici, în primul rînd. Şi nu în ultimul rînd, ca material didactic: o selecţie bine gîndită din filmele „Sahia“ este mult mai grăitoare pentru tinerele generaţii ale vizualului. Din păcate însă, această arhivă este abandonată şi are toate şansele să dispară cu desăvîrşire în scurt timp. Este doar propagandă, care nu merită decît să fie aruncată la groapa de gunoi a istoriei – vor spune unii. Dar nu este doar propagandă şi, mai ales, această propagandă face parte şi ea din istoria noastră, că ne place sau nu. O conştiinţă naţională nu se poată hrăni doar din momente glorioase alese pe sprînceană…

Pe parcursul textului său introductiv despre documentarele „Sahia“, Adina Brădean se întreabă la un moment dat: „Am putea, oare, să le folosim pentru a nuanţa înţelegerea curentă a vieţii cotidiene în comunism şi a învăţa astfel mai mult despre propriul nostru ataşament faţă de un trecut ce nu se lasă povestit în alb-negru?“ Categoric da, cu condiţia de a lua în serios recomandarea din final a autoarei: Vă dorim vizionare inteligentă!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.