Lăsaţi copiii să vină... cu maşina?

Scuze pentru această parafrază neautorizată la rubrica doamnei Maria Iordănescu, dar o să vedeţi că se potriveşte de minune pentru ceea ce aş vrea să vă povestesc.

Despre ce este vorba?

Nu se poate să nu fi observat şi dumneavoastră înghesuielile de maşini care se produc la orele de intrare şi ieşire de la ore în jurul şcolilor „bune“. Stau lîngă o astfel de şcoală şi străduţa cu pricina este impracticabilă cel puţin două ore pe zi. Părinţii îşi aduc copiii – nu doar cei mici, de clasa I – cu maşina, opresc peste tot, coboară şi îi conduc pînă la poarta şcolii, le mai aranjează gulerul la bluză, mai dau un ultim sfat şi schimbă un ultim „pupic“, mă rog, un ritual întreg, cotidian şi extrem de răspîndit. Nu este însă nimic „românesc“ aici, am întîlnit acelaşi fenomen, recent, la Marsilia, dar l-am mai observat şi în alte părţi, în forme poate mai modeste, nu ştiu, căci nu i-am acordat niciodată vreun interes special. Nu este deci (doar) o altă formă de expresie a comportamentului supraprotectiv al părinţilor din România şi nici simplă ostentaţie de nouveaux riches, cum am fost şi eu tentat să cred la o primă vedere de simplu trecător. Nu este însă, bineînţeles, nici o practică de oameni care privesc trist, în fiecare lună, nota la întreţinere; aceştia au alte probleme...

Interesul pentru acest banal fenomen urban mi-a fost trezit de o interesantă disertaţie de master despre timpul liber al copiilor. „Timpul liber“ al copiilor? – am întrebat eu, extrem de circumspect. Ce înseamnă „timp liber“ la copii, se poate vorbi de aşa ceva? Stricto sensu, nu. Dar este interesant ce înseamnă asta pentru copii, dacă are vreun sens şi cam care ar putea fi acesta. Se pare că pentru cei mai mici nu prea are, există pur şi simplu timp de şcoală (inclusiv lecţii) şi restul timpului. Adevăratul „timp liber“ ar fi cel de joacă. Aşa mai merge. Dar sînt şi alte „temporalităţi“ şi clasificări ingenue ale timpului, la care un adult nu prea se gîndeşte sau, pur şi simplu, nu i-au trecut vreodată prin cap. Interesant şi instructiv pentru părinţi – dacă ar avea timp să discute despre asta cu copiii lor.

Ceea ce m-a intrigat însă a fost o temporalitate la care nu m-am gîndit niciodată, o porţie de timp parcă ruptă din durata zilnică, suspendată între punctul A şi punctul B: deplasarea cu maşina de acasă la şcoală. „Atunci pot să stau şi eu în linişte şi să vorbesc cu copilul meu“ – mărturisea un părinte. „E un moment de intimitate, sînt numai eu cu fetiţa mea, putem să vorbim despre toate cele, nu ne întrerupe nimeni, nu avem nimic altceva de făcut...“ – adăuga un altul. Altcineva mi-a relatat o altă poveste, exemplară în felul ei. Un tată extrem de ocupat, care recunoştea că slujba îi înghite tot timpul şi că „nu mai am timp pentru familie, nu mai apuc să stau şi eu cu băiatul meu“, dar care era convins că „lucrurile se vor rezolva însă, în mare măsură, de la toamnă, cînd băiatul va merge şcoală.“ Explicaţia era următoarea: „Noi stăm în Corbeanca, aşa că, de la toamnă, voi avea în fiecare dimineaţă 40 de minute în care să stau de vorbă în linişte cu băieţelul meu. La întoarcere îl ia mama lui.“

40 de minute. Calculase deja, şi aceste minute erau aşteptate ca o mană cerească, constituind un soi de timp furat pentru familie din timpul zilnic acaparat de muncă. Părintele respectiv avea şi o adevărată teorie despre toate acestea: dat fiind că slujba nu îi mai lasă decît puţin timp pentru familie, important este ca acest timp, puţin cît este, să fie trăit „intensiv“, să fie transformat în quality time. Iar mersul cu maşina era modalitatea ideală – şi accesibilă – de a produce un astfel de quality time. (Aveam să aflu mai tîrziu, vorbind cu nişte colegi mai tineri, că ideea asta cu quality time nu era invenţia părintelui cu pricina, ci este un credo bine înrădăcinat – şi promovat – în mediile unei clase de mijloc productive, dar care se îngrijeşte atît de familie, cît şi de propriul corp.)

Time is money, desigur, sîntem cu toţii, într-un fel sau altul, prinşi în acest vîrtej. Dar iată că societatea care ne măsoară timpul ne-a dăruit şi un timp compensatoriu, la dispoziţia noastră: acest Prozac discursiv numit quality time. Trebuie doar să ştii să foloseşti eficient orice oportunitate – iar mersul cu maşina este una dintre ele, precum aşteptatul avionului într-un aeroport, unde nu ai nimic de făcut şi poţi să-ţi laşi gîndurile să se plimbe libere şi să te simţi împăcat cu viaţa. Un fel de piua în jocul contra cronometru al cotidianului nostru.

Recunosc însă că nu mi-a trecut niciodată prin cap faptul că drumul de acasă la şcoală ar putea fi o astfel de „piua“ sau că maşina ar putea fi un spaţiu de „intimitate“, de căldură a unei relaţii de familie netulburate de televizor sau Internet, de telefoane de la serviciu sau de treburi domestice care nu suportă amînare! De cînd am avut această revelaţie, am început să privesc cu alţi ochi întreaga poveste şi să mă uit cu mult mai multă îngăduinţă la aceste ambuteiaje din jurul şcolilor. Privind maşinile care se înghesuie în faţa şcolii, am început chiar să-mi imaginez peste tot familii care îşi trăiesc, de fapt, momentul de fericire domestică.

Un dialog cu un copil beneficiar de acest quality drive time, redat de masterandul meu, m-a pus însă din nou pe gînduri:

– Îţi place să mergi cu maşina la şcoală, cu mama ta?

– Nu!

– De ce?...

– Mă întreabă mereu ce note am luat la şcoală... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.