Duminică în paradis
Cînd m-am suit în taxi, mi-am dorit imediat să fi rămas în avion, deşi la aterizare ne scuturase de credeam că nu o să mai ajung niciodată întreg acasă. Dar nici o cursă în taxi la Marsilia – cu un şofer tînăr şi chipeş, sută la sută băştinaş, dar pe care îl cheamă Giovanni şi claxonează toate fetele în costum de baie de pe Corniche – nu este tocmai o plimbare tihnită de duminică. Giovanni al meu vrea să-mi arate oraşul, drept care, la un moment dat, ne-am pomenit cu roţile în aer peste o bordură. A înjurat scurt şi a mers mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Traficul este foarte aglomerat, aşa că suceşte tot timpul volanul, o ia pe străduţe laterale şi întoarce în plin drum. La un stop se enervează, claxonează şi trece pe roşu: „Aici se poate“, îmi explică el, simplu. Cel depăşit claxonează şi el prelung. „Hait, se lasă cu bătaie“, mi-am zis eu în sinea mea şi m-am făcut mic pe scaunul din spate. Dar nu, Giovanni claxonează şi el, tipul îl urmăreşte şi claxonează la rîndul său. Urmează un dialog melodios de claxoane, timp de minute în şir: cei doi se amuză copios, iar eu îmi reiau poziţia destinsă.
Nu ştiu de ce vă povestesc toate acestea, nu e nimic ticluit sau cu tîlc, nu este o metaforă subtilă sau vreo fabulă cu morală profundă, dar cîteodată lucrurile chiar sînt ceea ce par a fi.
Ajuns la hotel, intru şi mă îndrept spre recepţie. Recepţie? Nu există. În locul ei – un fotoliu uzat din piele, pe care stă tolănit un cîine care se uită prelung la mine: „Tu de unde ai mai apărut?“ pare el să mă întrebe. Peste cîteva minute, apare şi o doamnă care se şterge pe mîini de şorţul înflorat şi îmi oferă un verre d’eau fraîche. După care mă întreabă cum mă cheamă, zice a, da, şi-mi dă cheia. Eu stau, nedumerit, cu paşaportul în mînă.
E cel mai kitsch hotel din tot ce am văzut în viaţa mea. Colegul meu e convins că, înainte de război, trebuie să fi fost un bordel. Holurile şi camerele sînt ornate cu stucaturi colorate şi tablouri pe lîngă care ţiganca cu pepeni sau răpirea din serai pălesc. Nu au baie, ci un closet şi o chiuvetă străveche, înconjurate cu un fel de cearşaf. Fereastra se deschide însă pe o terasă care dă spre golf, cu Chateau d’If drept în faţă, aşa că nu-ţi mai trebuie nimic. La coborîre mă aşteaptă patroana, în mod evident mama doamnei de la „recepţie“, care trebuie să aibă bine peste 90 de ani şi care mă întreabă dacă totul e în regulă. De după o uşă se iveşte un cap pergamentos cu ochi de viezure – sora patroanei: „Pot să ajut cu ceva?“ întreabă ochii de viezure. „Nu, Lisette, poţi să te întorci în cameră“, răspunde sec patroana. Lisette se întoarce în cameră, iar eu ies la plimbare cu amicul meu.
Mergem pe esplanadă. Anul 2013, cînd Marsilia a fost capitala culturală a Europei, a făcut minuni. Tot centrul, cu vechiul port, cu forturile şi străduţele dimprejur arată incredibil. Viziunea urbanistică te copleşeşte. Rezultatul a fost o creştere exponenţială a turismului, precum şi a preţurilor imobiliarului în plină criză economică. Dacă ştii să o pui în valoare, cultura aduce şi prosperitate, nu doar înţelepciune.
MuCEM – Muzeul Europei şi al Mediteranei, este, în sfîrşit, terminat şi deschis şi, după ani de dispute, este unul dintre cele mai frumoase şi atractive muzee din Europa. Dincolo de muzeul propriu-zis, MuCEM face parte din oraş, este şi promenadă, plajă, loc de întîlnire, spaţiu de spectacole, descoperire a fortului alăturat, pînă nu de mult timp rupt de oraş. Intrăm în muzeu, mergem să luăm bilete şi, brusc, amicul meu mă ia de mînă: „Noi sîntem un cuplu“ – îi explică el funcţionarului – „ne daţi un bilet de familie?“ (e la jumătate de preţ). „O familie presupune, la noi, şi un copil...“ se bîlbîie acesta. „Dar, domnule, vă daţi seama că nu aveam cum să avem un copil, deşi sîntem împreună de 20 de ani!“ se preface revoltat amicul. Băiatul din spatele ghişeului ne întinde, terorizat, un bilet de familişti, speriat să nu-l reclamăm pentru homofobie. Eu sînt roşu pînă-n vîrful nasului şi mă abţin cu greu să nu izbucnesc în rîs.
Ajungem în sfîrşit la doctorat. Doctorandul este italian, iar în comisie sînt doar italieni din diferite universităţi europene. Fiind singurul straniero, sînt pus preşedinte, aşa că trebuie să fiu serios. Sala este plină ochi. Tot satul de origine al doctorandului, cu toţi prietenii lui din copilărie, răspîndiţi prin lume, au venit să-l susţină pe Michele. În mijloc – părinţii, cu Gigi, tatăl, care, de emoţie, iese tot timpul să-şi mai dea cu nişte apă rece pe faţă şi să-şi şteargă lacrimile. Durează patru ore, dense şi academice. La anunţarea rezultatului, sala se ridică în picioare şi începe să scandeze: „Dottore, dottore!“ Gigi îşi pune şorţul şi merge în camera alăturată să taie artistic un jambon uriaş de prosciutto cu care a venit de acasă. Este mic producător, are cel mai bun prosciutto de Parma din ce am mîncat în viaţa mea şi este mîndria satului. Aleargă printre mese cu platouri de prosciutto şi grana padano, ne îmbrăţişează pe rînd şi ne explică (în italiană, evident) că e cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Balul nu face însă decît să înceapă. Michele a pregătit trei zile şi trei nopţi de petrecere pentru galeria sa de amici. Seara, la El Bodegon, o cîrciumioară spaniolească familială şi ea, proaspătul doctor se suie pe un butoi pus în plină stradă şi începe să imite comisia. Peste două zile, în drum spre aeroport, mă încrucişez cu el şi cîţiva supravieţuitori. Nu a apucat să-şi schimbe hainele „de gală“...
Ajuns acasă, îmi beau în linişte cafeaua, în grădină. O libelulă se învîrte în jurul meu, iar mierla casei îmi urează bun venit. Cu nişte prieteni, o punem de un cosit dansant – iarba a crescut prea mare. Cu privirea limpezită de patru zile la Marsilia, viaţa îmi pare frumoasă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
