O carte „bună de gîndit“
„Mi-am ratat meseria de pastor şi rabin“ – declară, nu fără un mic zîmbet ironic, Vasile Ernu. Nu trebuie să-l credem, căci scrierile sale sînt sublimări ale acestei „ratări“, alchimie talmudică de parabole profane. Nu roman, nu eseu, nu reportaj, nici literatură, nici știință, ci o poveste morală în parabole. Ernu are dreptate doar cînd spune că „dacă e să fiu «trick-ster», atunci să fiu «trickster» pînă la fiere“. Iar în Bandiții, această transgresare îi reușește de minune!…
„Parabole“? De pildă: cînd s-a închis Taganka, una dintre puşcăriile fanion ale Rusiei ţariste şi ale URSS-ului, în locul ei s a construit o grădiniţă. Glosați, vă rog! Un bandit îi învață pe puștani cum se dresează un purice. Îl pune într-un borcan așezat cu fundul în sus, îl lasă să sară și să se dea cu capul de peretele de sus de mii și mii de ori, iar cînd ridică borcanul, puricele sare doar la înălțimea cu care s-a obișnuit. Ați înțeles? Cînd Profesorul îi taie, în deplină liniște și înțelegere, un deget subalternului său Keșa, lumea adolescentului Ernu se cutremură și îl întreabă pe banditul-guru: De ce? Spune-mi de ce, că nu înțeleg! Iar răspunsul vine, simplu: La noi, legile se scriu pe corp. Și așa începe ritul de inițiere a tînărului Ernu.
În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.
Ce ne învață bandiții? Un lucru fundamental: banii sau viața. „Ultima mare întrebare metafizică ce ni se mai pune“ – ne amintește Ernu – „este pusă de bandiţi, în nici un caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă, cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.“
Dar să le luăm pe rînd, căci sînt multe „învățături“ în parabolele lui Ernu despre lupta cu Leviatanul. Antropologizez, știu, iar asta îi displace din principiu lui Vasile Ernu, dar asta e…
Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.
Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.
Viața socială este categorizare, clasificare, așezare și locuire a sferelor de apartenență, negociere a frontierelor de excludere: nu cine ești?, ci al cui ești? rămîne întrebarea fondatoare, căci identitatea începe cu o apartenență, nu cu o izolare. Iar această categorizare este totdeauna și pretutindeni un act de putere. Răul ultim nu este însă această Putere, adică abuzurile ei de un fel sau altul, ci lipsa Puterii, a Politicului, adică arbitrarul limitelor și haosul apartenențelor: ceea ce bandiții lui Ernu numesc bespredel. Este avertismentul politic al lui Vasile Ernu: „Cel mai important lucru observat de Şalamov – ne amintește acesta – e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului, aceştia (bandiții) preiau puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncenă decît Gulagul este această lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc legea, fie ea şi în formula minimală a lagărului. De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de dezideologizare. Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produce lumi înfricoşătoare“.
Către finalul cărții, prin „întîlnirea cu un bandit devenit oligarh“, aceste parabole devin reportaj despre lumea noastră cotidiană. „Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?“ – se întreabă, consternat, Ernu. Tranziția însăși devine de neînțeles fără aportul „bandiților“. O lume fără scăpare? Cîtuși de puțin! Vasile Ernu oferă, ca soluții, cele două forme fundamentale ale apartenenței, ale coexistenței: politicul și prietenia, acea alegere liberă și împărtășită de a fi împreună, dincolo de sînge sau ideologii. „Fericiți cei care pot să fie sau să aibă prieteni!“ – exclamă el.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
