România şi demografia
S-ar zice că România nu are
, ci fie
, fie
– Poporul nostru. Ca întreaga noastră societate, demografia s-a politizat şi ea. Zilele trecute, de pildă, am fost solicitat să rezum cîteva date demografice în faţa unui public select de oameni de afaceri. Cînd am amintit de situaţia fertilităţii, cineva din sală m-a ironizat delicat: „Parcă Ceauşescu avea problema asta, să dăm patriei mai mulţi copii. Să înţeleg că şi dumneavoastră sînteţi îngrijoraţi de natalitatea României?…“ – a zîmbit, cu subînţeles, domnul cu pricina. Se potriveşte aproape literal cu expresia aia veche despre aruncarea copilului împreună cu apa din copaie: faptul că Ceauşescu a avut o politică pronatalistă nu înseamnă că fertilitatea este o invenţie comunistă şi, în consecinţă, o societate democratică precum a noastră nu trebuie să se mai preocupe de aşa ceva.
Şi pentru că veni vorba despre natalitate şi fertilitate, să aruncăm o privire asupra istoriei acestora, dincolo de ideologie. (Majoritatea informaţiilor provin din studiile profesorului Vasile Gheţău. Eventualele erori îmi aparţin.) În anii 1930, natalitatea în România atingea maxime europene (30-35 de născuţi vii la 1000 de locuitori), pentru ca în 1965 să ajungă la un minim european (14‰). Atunci a intervenit Ceauşescu cu faimosul său decret, care a făcut ca, doi ani mai tîrziu, în 1967, natalitatea să crească la 27,4‰. Minunea nu a durat însă decît trei ani, iar în 1980, natalitatea era din nou la 16‰. În 1990 era de 13,6‰, scăzînd apoi în continuare: 9,9‰ în 2010, în jur de 9,6‰ în 2015 şi, probabil, 8‰ în 2020.
Situaţia fertilităţii este mai uşor de priceput. Imediat după Război (1948-1955), se instalează „micul baby boom“, cu o rată medie a fertilităţii de 3,23 copii la o femeie. Liberalizarea avorturilor în 1957 ridică numărul acestora la un maxim istoric de 400 de avorturi la 100 de născuţi vii în 1965 şi scade fertilitatea la 2,0 copii la o femeie. În perioada natalistă imediat următoare (1967-1989), aceasta a oscilat între un maxim de 3,7 copii la o femeie (1967) şi 2,2 copii la o femeie (1989). La căderea comunismului, o familie aducea deci pe lume, în medie, 2,2 copii; începînd cam de prin 1994, fertilitatea s-a prăbuşit însă la 1,3 şi s-a menţinut practic la aceeaşi cotă pînă în prezent; din 2004, rata fertilităţii este mai mică în rural decît în urban. „Şi ce-i rău în treaba asta?“ – s-a mai întrebat domnul cu pricina. „Eu, personal, aş prefera să trăiesc într-o societate mai mică şi fericită.“ De acord, nici eu nu aş avea nimic împotrivă, doar că aceste cifre nu sînt judecăţi de valoare sau vise de fericire, iar fertilitatea vine la pachet cu celelalte tendinţe demografice şi are consecinţe în lanţ pentru întreaga societate.
Să ne gîndim, de pildă, la învăţămînt şi să socotim care sînt aceste consecinţe. Păi, mai întîi de toate, această prăbuşire a fertilităţii în doar cîţiva ani sugerează faptul că trecerea istorică de la un model „patriarhal“ de familie, cu 2-3 copii, spre modelul de middle class din ţările dezvoltate, care preferă un copil pe familie, s-a petrecut la noi aproape peste noapte. Această schimbare cantitativă de proporţii vine la pachet cu o schimbare calitativă a „mentalităţii“: apare fenomenul „copilul dorinţei“ (Gauchet) şi se investeşte emoţional tot mai mult în „unicul meu copil“, căruia trebuie să-i asigur „toate condiţiile de dezvoltare“, de la grădiniţă (care a ajuns să coste mai mult decît facultatea – desigur, pentru cei care îşi permit această „grijă“ faţă de copil) şi pînă la facultate, pe care trebuie să o absolve, bineînţeles, cu toţii. „Toţi“ înseamnă însă mult mai puţin decît acum cîţiva ani. Or,
învăţămîntului superior a fost calibrată pe contingente mari de elevi, umflate de coada cometei „decreţei“. Ea a rămas aceeaşi şi în prezent, doar că balta nu mai are peşte. De un an-doi, toţi colegii din universităţi se plîng că nu prea mai au candidaţi şi, ca să-şi acopere locurile, tot mai multe facultăţi au renunţat, practic, la examen. Degeaba, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere: prăbuşirea fertilităţii a redus aproape la jumătate
de studii superioare. Iar acest lucru s-a împlinit exact cu un an-doi în urmă: adunaţi 18 ani (vîrsta de intrare la facultate) la 1994 (anul de la care s-a consumat această prăbuşire a fertilităţii) şi vedeţi ce vă iese. Aşa că, dragi colegi, dacă pînă acum ne-am mulţumit să nu colaborăm între noi, de acum încolo va trebui să ne obişnuim cu gîndul că, vrînd-nevrînd, ne vom şi concura acerb unii pe alţii, vom fuziona şi fisiona pentru a supravieţui, va trebui să ne regîndim întreaga ofertă didactică în funcţie de noua cerere etc. Iar simpla renunţare la examene nu va mai fi suficientă. În plus, această politică de supravieţuire a universităţilor îşi va arăta efectele pe piaţa muncii, populată de absolvenţi tot mai slab pregătiţi. Iată deci doar o consecinţă – şi nu cea mai importantă – a stării demografice a naţiunii.
Să lărgim însă puţin unghiul de analiză şi să privim ansamblul dinamicii populaţionale. Pe scurt, ea se prezintă astfel: în timp ce ponderea populaţiei vîrstnice (65 de ani şi peste) este în creştere (10,3% în 1990, în jur de 18% în 2020), ponderea populaţiei de 0-14 ani se va înjumătăţi la sfîrşitul deceniului (23% în 1990, 12% în 2020). Ceea ce înseamnă că indicele de îmbătrînire este mai mult decît dublu în prezent faţă de 1990 şi face ca raportul de dependenţă al vîrstnicilor (persoane de 65 de ani şi peste la 100 de persoane de 20-64 de ani) să crească de la 18 în 1990 la 27 în 2020. Consecinţă individuală: mie cine îmi plăteşte pensia? Risc general: intrarea în colaps a sistemului de pensii şi, posibil, a celui de asigurări medicale.
Încă un pas mai departe: numărul de salariaţi a scăzut de la 8,1 milioane în 1990 la 4,37 milioane în 2011, rata de ocupare a populaţiei de 20-64 de ani stabilizîndu-se însă din 2010 la un prag apropiat de 64% şi, veste bună, va fi în uşoară creştere pînă în 2020. Dar ponderea forţei de muncă vulnerabile este uriaşă (în jur de 31%, faţă de 9% în Bulgaria, de pildă) şi în creştere. Dacă în medie o ducem deci binişor, decalajele şi inegalităţile sînt alarmante. Consecinţă: cine plăteşte oalele sparte ale nemulţumirii sociale, căci pînă şi Banca Mondială a ajuns la concluzia că nefericirea costă?
În sfîrşit, România a pierdut aproximativ 3,9 milioane faţă de 1990, din care migraţia reprezintă cam 2,4 milioane cu domiciliul în România şi reşedinţa (minimum 12 luni) în străinătate – la care se adaugă migraţia pe termen scurt.
Catastrofă? Nu, doar o stare de fapt. De care este bine, însă, să ţinem cont.
Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului,
