Coaliţia piticilor
Zilele trecute l-am ascultat, întîmplător, pe Cătălin Tolontan explicînd, într-o emisiune radio, pe baza ultimului rechizitoriu în dosarul Colectiv, că, de fapt, nu corupția, ci incompetența s-a aflat, timp de ani de zile, la originea tragediei; incompetența și indolența. Pornind de aici, a sugerat o ipoteză curajoasă în contextul justițiar actual: și dacă incompetența, și nu corupția se află la originea majorității problemelor noastre recurente? Subscriu și încerc să argumentez.
Revoluție sau nu, 1990 a însemnat nu doar o răsturnare esențială de regim, ci și una de valori, de practici și statute sociale. A urmat, inevitabil, o criză de legitimitate: „legitimii“ de ieri au devenit, în principiu, indezirabili, iar marginalizații vechiului regim s-au considerat legi-ti-mați de revenirea la democrație. Dincolo de „securiști“ și „comuniști“, muncitorii și tehnocrația comunistă au fost considerați „privilegiații“ vechiului regim, fiind în consecință blamați moral și marginalizați social. Dezindustrializarea post-comunistă a trimis înapoi în sate un număr de muncitori echivalent cu cel al țăranilor trimiși la oraș de cooperativizarea comunistă. În plus, „trecerea spre o economie de piață“ a dus la dispariția obiectivă a unor competențe anterioare. Pe de altă parte, o elită, mai ales culturală, legitimă intelectual, dar incompetentă politic, a încercat să-și impună punctul de vedere, intrînd inițial în FSN, dar fiind rapid marginalizată. Atunci cînd „opoziția democratică“ a luat puterea, cei 15.000 de specialiști s-au dovedit a fi vreo 15 persoane rafinate și bine intenționate, dar profund incompetente pentru jocurile politice de putere în care intraseră. Rezultatul a fost cel cunoscut. Și, de atunci, „sistemul“ a continuat să ne înfrîngă. Dacă, la nivelul discursului, am trecut la „meritocrație“, în fapt competența a ajuns să fie practic anulată.
Ce a rămas? Piticii, incompetenți vicleni, dar frustrați în forul lor intim de lipsa unei legitimități reale. Strigătul lor de luptă, tăcut, dar eficace, a fost: Incompetenți din toată țara, u-ni-ți-vă! Vorba colegului meu Alfred Bulai, s-a trecut la legitimarea reciprocă a incompetenței: ne luptăm între noi pentru putere, dar, la o adică, în fața dușmanului comun, incompetența devine un spirit de corp. Pentru a-și îmbunătăți imaginea publică, parlamentari, președinți de județene etc. și-au folosit mandatul pentru a deveni, in corpore, doctori și profesori universitari, de regulă în universități particulare în căutare de susținere politică, țesînd astfel împreună o ciudată coaliție academico-politică. Un pas ulterior, și mult mai grav, desăvîrșit după încheierea privatizării integrale a mass me-dia, a fost „monstruoasa coaliție“ mediatico-politică. Clasa politică s-a pus în scenă la televiziuni, iar televiziunile au început să trăiască doar din folclorul politic: a fi „pe sticlă“ a devenit testul sine qua non al puterii. Iar această putere a devenit principala Putere în stat. Ideea însăși de „specialist“ a devenit deci desuetă, toți actorii acestui spectacol național fiind „experți“ în toate, de la crizele din România sau Europa (oricare ar fi acestea) la violurile din Vaslui sau rochiile vedetelor. Priviți-i! Stau cu mobilurile deschise la talk-show-uri pentru a afla ponturi de ultimă oră sau pentru a primi instrucțiunile șefilor politici referitoare la replica (adică acuzația) pe care trebuie să o lanseze în clipa următoare a „dezbaterii publice“. Empowered de acest nou rol, moderatorii s-au trezit și ei la butoanele puterii, de unde taie cuvîntul oricui nu spune ce gîndesc ei – sau ce trebuie spus neapărat pe post. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, cîștigă cine ridică vocea mai tare: puterea se măsoară în decibeli. Coaliția mediatico-politică oferă astfel și modele sociale de defulare: dacă tot vreți să vă defulați frustrările, puteți să o faceți cu succes la noi, urmînd acest model de conduită. Și piticii o fac cu voluptate, se suie în copac și disprețuiesc în voie, de la înălțimea acestuia, micimea lumii de la picioarele lor.
Rețelele de incompetență se reproduc apoi la toate nivelurile. Am fost, de pildă, la Fisc, să-mi plătesc taxele de cetățean corect. Am avut impresia că funcționara de la ghișeu a greșit socotelile și i-am atras atenția că, probabil, am mai mult de plată. S-a înroșit, s-a fîstîcit și a recalculat de trei ori cu creionul în mînă. A greșit de fiecare dată. A chemat-o pe șefă, au refăcut împreună calculele și a ieșit a patra variantă de plată. Nu, nu era funcționarul public grețos sau disprețuitor, era doar… incompetentă și speriată că o să se dea de gol. Iar acest lucru este valabil pentru sute de mii de funcționari, la toate nivelurile.
În aceste condiții de blocaj instituțional, se impuneau un diagnostic și o metodă corespunzătoare de tratament. Ambele au venit destul de rapid: corupția, respectiv lupta anticorupție. Exasperată de deziluziile care nu se mai opresc de 25 de ani încoace, populația a preluat cu convingere această explicație, hoția și infracționalitatea devenind, în ochii ei, cele mai mari defecte ale Românului (vezi IRES, 2012). Purtată de acest val public, justiția a devenit justițiară, iar justițiarii au devenit stat în stat. Debordînd spațiul legitim al dreptului, tot mai multe instituții ale statului au început să controleze statul și cetățenii, pornind însă de la prezumția de vinovăție și nu, tradițional, de la aceea de nevinovăție: oricare cetățean al țării este un hoț potențial și este datoria lui să demonstreze, zi de zi, că nu este. O specie aparte de pitici au descoperit, în acest fel, fascinația controlului de dragul controlului.
Partea proastă cu acest control – altminteri cît se poate de necesar și legitim în sine – este că el nu prea îi afectează pe cei vinovați: cu un DNA sîntem datori cu toții, spunea, doar parțial în glumă, un politician de rang înalt într-o discuție mai informală. Controlul vine, eventual te prinde și te pedepsește, după care îți vezi de treabă. Pe de altă parte, exersată în virtutea prezumției de vinovăție și a beatitudinii controlului, justiția justițiară îi descurajează și îi demotivează pe cei nevinovați – căci, contrar imaginarului colectiv dominant, există și oameni cinstiți în țara asta. Trebuie să fii naiv sau să ai nervii de fier ca să te mai bagi într-un proiect, de pildă, și să suporți umilințele permanente ale unor „specialiști“ care n-au habar de conținutul proiectului, dar îți spun permanent, explicit sau implicit: Las’ că, pînă la urmă, tot te prindem noi!
Adevărata luptă politică nu este deci cu „sistemul corupt“, ci cu sistemul incompetent, căci pedeapsa curge, dar prostia rămîne! Poate că ar fi vremea ca și competenții din toată țara să se unească…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
