Client sau musafir

Cînd am ajuns la pensiunea pe care ne-o aleseserăm de la Crăciun pentru a petrece Paștele, s-a lăsat liniștea. Făcuserăm rezervarea prin booking.com și anunțaserăm gazda cu cinci minute mai devreme că ajungem. Aceasta ne aștepta în poartă, iar de la bucătăria din fundul curții se ițeau două capete îngrijorate. Cînd ne-am dat însă jos din mașină, toate fețele s-au luminat, iar gazda ne-a luat în brațe, zîmbind larg: Păi, de ce n-ați spus așa?! Fețele noastre mirate au făcut-o să ne explice: De ce nu ne-ați sunat direct? Am văzut că au făcut unii o rezervare pe booking.com și acum nu știam la ce să ne așteptăm, s-a pregătit toată lumea să le fie pe plac – și ne-a îmbrățișat încă o dată. Pînă să ne scoatem bagajele, pe masa din curte apăruseră o sticlă de țuică, una de vin și niște cozonac cald, toate din partea casei. Mai fuseserăm o dată aici, anul trecut; o singură dată, dar, deh, nu mai eram străini!… Și au urmat trei zile de vis.

Nu era prima dată cînd am avut parte de surprizele „turismului la gazdă“, dar niciodată nu mi se mai întîmplase să fie atît de evidentă diferența dintre „client“ și „musafir“. Asta m-a făcut să mă gîndesc la avatarurile turismului în România post-socialistă. Ca și în (aproape) oricare alt domeniu, pornind de la un simplu caz ca acesta, poți să reconstitui o istorie întreagă.

În acest caz, turismul a început în România post-socialistă ca toate celelalte lucruri: prin distrugerea eliberatoare a tot ce aveam. La scară largă, mai toate hotelurile sindicatelor, BTT-ului și statului, în general, de la mare la munte, au fost lăsate în paragină pînă și-au pierdut urma în hățișuri juridice nedefrișate nici pînă în ziua de azi. A fost un (auto)jaf de miliarde. La nivel mic, la 2 Mai, de pildă, oamenii au început să-și betoneze, plini de mîndrie, curțile, iar la Vama Veche s-au apucat să cucerească plaja cu construcții fudule – adică să distrugă tot ce aveau mai de preț. Turismul de curte și-a pierdut curțile, iar nudismul pe plajă și-a pierdut plaja.

În paralel, am început să vindem ce nu aveam: lux occidental în hotelurile și restaurantele cu pretenție, care recuperaseră cîteva dintre spațiile abandonate de stat. În marile orașe, mai ales în București, noii proprietari – de multe ori, foștii șefi sau responsabili de sală din vremurile comuniste – ademeneau clientela cu Chateaubriand, Wiener Schnitzel și panna cotta, mirîndu-se că românii nu năvăleau la noua ofertă de piață – de regulă, cu prețuri peste posibilitățile lor. Cîteva restaurante au devenit locurile de întîlnire și afaceri ale noilor bogați, și cam atît. În aceste condiții, nu puține restaurante au dat faliment. Același lucru s-a întîmplat și cu cele cîteva hoteluri de pe litoral sau de pe Valea Prahovei. După un timp, și-au făcut apariția „restaurantele etnice“, începînd cu pizzeriile și continuînd cu restaurante turcești, arabe, indiene, mexicane etc. Într-o cercetare realizată de Departamentul de sociologie de la SNSPA asupra bucătăriei etnice în București, am putut constata că restaurantele cu specific românesc declarat se aflau de-abia pe locul 10 ca număr. Cei care au avut inspirația să mizeze de la început pe bucătăria românească, îngrijită cum trebuie, au făcut avere. La țară, cînd au început pensiunile, acestea s-au grăbit, în primul rînd, să le ofere turiștilor „condiții civilizate“ și, pe lîngă baia cu duș, s-au apucat să-și betoneze și ele curțile, ca să nu fie „mizerie“, au băgat ceva faianță italienească și ceva marmură, visînd la piscina cu care îi vor face pe occidentali să uite de Baleare. Altele au mers direct pe farmecul local, s-au declarat „agroturism“ și au început să ademenească turiștii cu „produse tradiționale“ cumpărate de la supermarket-ul din cel mai apropiat oraș. Fiind o noutate și în niște locuri superbe, unora le-a mers, drept care au început să-și facă niște calcule manageriale ușor infantile: dacă pe astea patru camere obțin 1000 de lei, înseamnă că pe opt camere voi obține 2000 de lei. Așa că au investit tot profitul după această logică și acum o mare parte a lor sînt de vînzare sau închise. Capitalismul ăsta nu-i o treabă atît de ușoară pe cît pare…

A trecut timpul și criza, lucrurile s au mai așezat și acum putem constata, și în domeniul turismului, un fel de „două Românii“, dar nu în sensul valoric ce însoțește de regulă această sintagmă. Pe de o parte, o Românie a turismului occidental tip spa resort, cu o ofertă full-option absolut rezonabilă, dar, de cele mai multe ori, la prețuri necompetitive, unde lumea bună vine mai mult ca să fie văzută decît ca să se bucure de această ofertă. Pe de altă parte, o rețea în creștere de pensiuni autohtone, tot mai cochete și cu personalitate, care au învățat să ofere cu adevărat produsele locale, „ca la mama acasă“, și să atragă, astfel, o clientelă de oameni cu venituri mai mici, concomitent cu una cu venituri mai mari, dar pentru care aceste locuri relativ izolate constituie o retragere ideală din stresul urban și/sau profesional. Prin urmare, pe de o parte, „industria turismului“, pe de altă parte, „turismul pe gazdă“. Sincronism și protocronism?

Ce le deosebește pe cele două? Contractul, norma. În cazul industriei turistice, contractul este strict, același ca peste tot în lume: ai plătit, pretinzi să ți se ofere tot ce ți s-a promis de banii tăi. Nu te interesează cine îți va oferi aceste servicii – iar dacă acestea nu au calitatea stabilită, poți reclama și cere pe loc îndreptarea lucrurilor. În cazul turismului pe gazdă, contractul este minimal – și aceasta doar dacă faci o rezervare oficială și poți depune plîngere la compania prin care ai făcut rezervarea. Dar, de obicei, nu faci, -căci ceea ce interesează în acest caz este în primul rînd cine îți oferă serviciile: gazda. Iar pe gazdă o știi deja, știi la ce să te aștepți – și îți convine. Pe scurt, în cazul industriei turistice, norma este anterioară, impersonală și generală; de regulă, este însă mimetică, învățată prin dresaj: așa se face la casele mari (din Occident)! În cazul turismului pe gazdă, norma se stabilește ulterior (mai mult ca habitus), este personalizată și deci particulară; de regulă, va fi și spontană, așa, „ca între oameni“: așa se face la noi acasă!

Desigur, cele două sînt complementare. Doar că turismul la gazdă, la noi, este o practică națională cu un puternic iz identitar. Pensiuni există pretutindeni în lume, dar majoritatea fac parte tot din industria turismului. La noi, ele sînt o prelungire a ospitalității și oferă mai degrabă familiaritate decît servicii. Se schimbă gazda, se schimbă și clienții. Nu prea e capitalism de piață, dar poate fi tare bine. Sau nu. Romania, always surprising… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.