Afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul
Din cînd în cînd, importanți „factori de decizie“ și eminenți „experți“ se întîlnesc la Hilton să discute „problema sărăciei“. Uneori, întîlnirile au loc în spații mai decente, dar discuțiile rămîn cam aceleași. Mai întîi, factorii de decizie se arată îngrijorați și preocupați, după care urează succes dezbaterilor și pleacă să-și vadă de treburile lor „reale“. Dintre „experți“, unii sînt de bună-credință și în cunoștință de cauză. Aceștia chiar sînt îngrijorați! Și au și de ce...
„Vopsit gardul“ se referă, aici, la discursurile colorate, unele transpuse în proiecte impresionante, dar care, în cea mai mare parte, sînt (vorba unui coleg cunoscător în domeniu) doar desk-projects: este foarte clar că, pentru acești oameni, săracii sînt o abstracțiune, iar sărăcia – o fantasmă despre care e mai bine să nu vorbim prea mult. Nu o spun neapărat eu, o spun oameni care chiar știu despre ce vorbesc. Valeriu Nicolae, de pildă, în cel mai bun articol politic pe care l-am citit în ultima vreme, evocă debutul său de secretar de stat: „De cînd am lansat pachetul antisărăcie, principala opoziţie a venit chiar de la ministerul unde am fost trimis. Doamna ministră spunea că nu ar trebui să vorbim despre sărăcie, ci despre bunăstare.“ A spus-o și Philip Alston, raportorul ONU pe sărăcie: „Mulţi oficiali români sînt într-o stare de negare în ceea ce priveşte gradul mare de sărăcie din ţară, deşi 40% din populaţie este afectată de acest fenomen.“ După care face o mărturisire halucinantă: „Mi s a spus de multe ori că sărăcia este o alegere.“ Într-un fel, este explicabil: e greu să-ți imaginezi ceva ce n-ai văzut niciodată!...
Acum, ce e cu „leopardul“? Este o metaforă, folosită mai mult informal, pentru a sugera peisaje economice enclavizate, ca petele de pe blana leopardului: „pete“ de bogăție, „pete“ de sărăcie. Este greu atunci – și eronat – să spui că pielea leopardului este, „în medie“, bej, sau maro, sau café au lait, sau neagră. Cam așa se vede și peisajul sărăciei/bunăstării în România: cu multe pete de sărăcie și de bogăție risipite în spațiu. „Afară vopsit gardul, înăuntru leopardul“ devine, astfel, o expresie cît se poate de pertinentă.
Dincolo de această imagine metaforică, și cifrele arată același lucru. Pe de o parte, economiștii invocă, în primul rînd, creșterea cît se poate de reală și macroîmbucurătoare a PIB-ului. Pe de altă parte, însă, statisticile sociale arată nu numai că rămînem constant campionii sărăciei în Europa, ci și că rata riscului de sărăcie a crescut în 2014, iar inegalitatea distribuției veniturilor este într-o continuă creștere și ea din 2010 încoace (de la 6,0 la 7,2). Cum este atunci posibil ca țara să fie tot mai bogată, iar cetățenii tot mai săraci?
Administrația se eschivează, invocînd slaba colectare la buget a taxelor și impozitelor, deci lipsa de bani pentru politici antisărăcie majore. Raportorul ONU este însă de altă părere: „Dacă România nu își rezolvă problema sărăciei, poți presupune că nu are bani. Dar banii sînt acolo. Faptul că nu se alocă bani pentru eradicarea sărăciei, deși sînt colectate taxe la stat, reflectă, de fapt, o decizie politică. Banii există, (dar) este și mai important că există motive clare pentru care nu sînt disponibili și mai mulți bani. Mai multe guverne din România au făcut alegeri la nivel de politici publice pentru a îmbunătăți traiul celor care erau deja într-o situație bună, nu pe al celor mai săraci“.
Într-o conferință organizată zilele acestea de SNSPA, Florin Georgescu vorbea despre un „paradox“ românesc: formulat simplist, el constă în faptul că, în ultimii ani, crește bogăția de țară, dar și sărăcia în țară. Explicația este însă – tot simplist spus – cît se poate de clară: inegalitatea distribuției veniturilor și, mai larg, a resurselor și oportunităților. O topografiere rapidă a acestei „justiții spațiale“ deficitare arată cam așa:
La nivel de țară, această inegalitate poate fi ilustrată, de pildă, prin harta investițiilor străine în România. La începutul lui 2015, ea arăta că aproape 60% dintre aceste investiții au mers în București, în timp ce Moldova, împreună cu Dobrogea – adică o treime din țară – au atras doar 7,5% dintre investiții.
În ceea ce privește cele „două Românii“, despre care am mai scris, inegalitatea dintre rural și urban poate fi ilustrată, rapid, astfel: de 3,7 ori mai puțini medici; de 2,5 ori mai puțini salariați; de 6,35 ori mai puțini locuitori cu studii superioare; de 50 de ori mai mulți asistați social; mortalitate infantilă de 1,5 ori mai mare și o rată a mortalității generale considerabil mai ridicată; în fine, venituri pe gospodărie de 2 ori mai mici în rural decît în urban. În ansamblu, după evaluările Elisei Paraschiv, sărăcia rurală a fost de 2,4-3,4 ori mai mare decît sărăcia urbană pînă în 2005 – și continuă să oscileze aproximativ în aceiași parametri pînă în prezent.
Decalajele în distribuția spațială a resurselor și a oportunităților continuă însă și în interiorul spațiului rural, dar și al celui urban, asemănătoare (după cum am mai spus) unor păpuși rusești ale inegalității. Cifrele ar fi însă, în acest caz, mult prea multe pentru a putea fi prezentate. Experiența banală a fiecăruia dintre noi (dacă nu ne petrecem viața doar între vila de acasă, biroul de la minister sau corporație, și hotelul de cinci stele din Baleare) poate compensa însă, oarecum, această lipsă. Majoritatea dintre noi putem realiza, de pildă, că Bucureștiul nu este România (ceea ce este valabil și în cazul multor alte capitale europene); că Bucureștiul, la rîndul său, este precum o „piele de leopard“, presărată cu ghetourile și cartierele rău famate, zone rezidențiale și gated communities; că, pe lîngă orașe prospere, există o sumedenie de shrinking cities, foste orașe monoindustriale căzute în paragină; că pînă și aceste orașe ruinate au centura lor de vile prospere. De asemenea, în lumea rurală, există comune (relativ) prospere și „pungi de sărăcie“, sate pierdute, izolate și îmbătrînite; că și satele sărace sînt presărate cu „casele făloase“ ale migranților, și așa mai departe.
De fapt, sărăcia reală este totdeauna locală, acolo unde și cum are loc și este trăită. Drept care și strategiile antisărăcie trebuie adaptate localului. În consecință, acest local trebuie cunoscut prin cercetare de teren, nu doar „gugălit“ din birou. Deși rămași anonimi, se pare că unii „activiști“, deveniți „tehnocrați“, știu foarte bine acest lucru – și s-au pus pe treabă. Să sperăm că nu vor fi puși să... vopsească leopardul!
