Farmecul pierdut al suferinţei

Am descoperit întîmplător, într-o carte scrisă de Lesek Kolakowski în 1966, în plin comunism polonez, o impresionantă descriere a societății actuale – pe atunci viitoare –, care ar merita transcrisă aproape integral. Iată deci „ideile principale“:

„Dintre calitățile importante ale ci­vi­li­zației noastre, calități care au atras mai puțin atenția, face parte îndepărtarea totală de la credința în valoarea suferinței. Faptul că suferința este o sursă a valorii constituie o convingere prezentă în majoritatea culturilor primare pe care le cunoaștem. (…) Aceeași intuiție transpare în cultura creștină în toate componentele acesteia, care justifică necesitatea practicilor ascetice, precum și întreaga severitate – sau chiar ostilitate – sistematizată în atitudinea omului față de propriul corp. (…) Este adevărat că acest cult al suferinței a fost, de-a lungul veacurilor, un organ folosit la nesfîrșit și fără rușine de guvernanții Bisericii, pentru a justifica nedreptatea și exploatarea, că le-a servit fără de măsură claselor privilegiate, în grija lor de a-și păstra privilegiile“ (…). Dar există o diferență, totuși, între a refuza să accepți cultul masochist al suferinței (…) și să recurgi, de teama obsesivă în fața suferinței, la narcotice, care permit ca realitatea răului să nu ajungă la conștiință ori să-i estompeze prezența printr-o benevolă amețire a sinelui.“

„Analgezicele“, în forma lor elementară, sînt un remediu vechi: „drogurile și al­coolul acționează în același proces de e­vadare și tăinuire a suferinței: în loc să depun efortul de a asimila independent insatisfacțiile resimțite sau în loc să înving dificultățile de comunicare cu cei­lalți, am la îndemînă un mediu psihic artificial, care topește insatisfacțiile într-o excitare de moment sau creează o comunicare aparentă“. Dincolo de „triumfurile impunătoare ale medicinei asupra bolii și durerii fizice – valori incontestabile, evidente“, aceasta acționează astăzi într-un mod similar. „Obsesia profilactică și obsesia curativă produc fenomene în general cunoscute, asupra cărora medicii au pierdut controlul: folosirea în exces a medicamentelor, combinată cu pierderea tot mai rapidă a valorii de vindecare a multora dintre ele, dar, în primul rînd, cu tulburări secundare ce solicită alte răspunsuri terapeutice. (Aici intră) și folosirea în exces a analgezicelor, somniferelor și neurolepticelor.“

Dar, prin „cultura analgezicelor“, Kolakowski înțelege infinit mai mult. Astfel, „evadarea încărcată de panică din fața suferinței pare mai distructivă în domeniul legăturilor interumane și ale vieții psihice decît în sfera afecțiunilor fizice. (…) Fugim din fața anticipării morții, care constituie o sursă a suferinței, dar nu familiarizîndu-ne cu inevitabilitatea ei, ci dînd-o la o parte din cîmpul de observație, eliminînd din viață întrebările supreme, lăsîndu-ne complet în seama proximității vieții. Fugim de dragostea care este izvor de suferință, impunîndu-ne un cinism forțat față de întreaga sfera a sexualității și renunțînd, ca urmare a temerilor, la această bogăție din viața noastră, realizabilă rareori în iubire fără durere. (…) Fugim de singurătate, dar nu pe calea depășirii singurătății printr-un efort de comunicare cu celălalt, care ne-ar îmbogăți pe amîndoi; devenim incapabili de a suporta singurătatea în orice ipostază, purtăm în buzunar aparate de radio cu tranzistori [erau anii ’60!], pentru a nu ne lăsa surprinși, vreun moment măcar, de lipsa de companie: orice pauză în procesul de reciprocă afirmare în conviețuirea cu ceilalți ni se pare amenințătoare.“

Pentru ca toate acestea să fie posibile, pentru ca să am unde și cum să fug de suferință și de imaginea ei, „întreaga organizare a vieții colective trebuie să mi se înfățișeze ca un soi de sistem uriaș de asistență socială. Tot ceea ce ar putea trezi în mine conștiința responsabilității constituie obiectul de interes profesional din partea unor structuri special înființate în acest scop și a unor oameni special plătiți pentru acest interes. Nu trebuie să mă preocupe pregătirea propriului meu copil, de vreme ce există o mulțime de persoane cărora diviziunea socială a muncii le-a încredințat această preocupare. Nu trebuie să cred că sînt responsabil față de un trecător care cade pe stradă, lîngă mine, și-și pierde cunoștința, de vreme ce știu că structuri sociale speciale, de poliție și asistență medicală, sînt menite tocmai să vegheze asupra căderii acestuia, să-l ridice de pe trotuar, să-l trateze ori înhumeze. Structuri speciale sînt înființate cu scopul de a mă scuti de grija cu privire la căsătoria mea, viața mea sexuală, boala mea, munca mea, moartea mea. (…) Din cărțile de popularizare științifică, aflu că pot evita sau chiar întîrzia infarctul sau ulcerul, dacă doresc să-mi organizez corespunzător propria viață; totuși, asta nu înseamnă c-aș fi răspunzător pentru corpul meu; pur și simplu, înseamnă c-ar trebui să le fac vizite nu numai cardiologului, ci și psihiatrului, să caut o rețetă pentru o mai comodă amenajare a propriului meu interior spiritual.“

M-am oprit aici, brusc, deoarece o flagrantă diferență față de vremurile de azi mi-a sărit în ochi: astăzi ești responsabil de propriul corp! Dar și dintr-un motiv la care nu m-am gîndit niciodată pînă acum: trebuie să te îngrijești de propriul corp pentru a putea munci și consuma la randament maxim, desigur, dar și pentru ca, prin eventuala ta boală, să nu-i faci să sufere pe ceilalți, pentru ca suferința ta să nu fie molipsitoare. Apoi, mai departe, pentru că suferința costă, iar propagarea ei poate afecta piața.

Am putea considera aici că textul lui Kolakowski se referă la „statul bunăstării“. La un moment dat, acesta a devenit prea costisitor, drept care acum am optat pentru un „stat minimal“, din perspectiva căruia statul bunăstării a devenit un blamabil „stat asistențial“. Ajustarea neoliberală prin care am ajuns la asta este simplă, eficientă și fundamentală în același timp: amplificarea și diversificarea fără precedent a pieței „narcoticelor“ pentru toate gusturile, dar cu transferul responsabilității de la stat la individ și instituirea stării de obligativitate a fericirii acestuia: tu și doar tu ești vinovat, în aceste condiții, dacă nu ești fericit (a se citi împlinit, sănătos, bogat etc.). La o adică, tot tu și ceilalți ca tine trebuie să vă organizați pentru a vă îngriji nefericirile.

Cine ar putea regreta limitarea su­ferinței și cine nu-și dorește fericirea?! Dar fără testarea limitelor în și prin suferință, fericirea este doar euforie de moment și duce la „pierderea priceperii noastre de a înfrunta viața“. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.