Case netrăite
Expresia îi aparține Ameliei Tue și se referă la „a doua viață“, ca să spun așa, a caselor făloase din Cajvana, pe care le-a studiat timp de cîțiva ani. Despre aceste „case făloase“, ridicate cu banii trimiși în țară de cei plecați la muncă în străinătate, care au împînzit țara și au rămas practic nelocuite, am avut ocazia să scriu și eu în repetate rînduri. După ce nu m-am mai ocupat însă în mod sistematic de acest fenomen, am rămas cu o curiozitate: what next, ce se va întîmpla cu ele și cu locatarii lor în viitor? Prin cercetarea sa de doctorat, Tue aduce, practic, un răspuns la această întrebare.
„O casă este cel mai convenabil și vizibil mod de a face o declarație materială de distincție socială“ – amintea Alfred Marshall în 1891. Nu este deci de mirare că românii, ieșiți din spațiul in-distinct al comunismului, au dorit și ei să-și caute și să-și exprime distincția în acest limbaj universal al caselor. Așa s a procedat dintotdeauna și pretutindeni, mai ales în situații în care o societate sau un grup social au avut ocazia să iasă brusc de sub un control autocratic și să poată să se exprime liber, avînd totodată acces la resursele necesare pentru aceasta. S-a întîmplat în Spania sau Portugalia după căderea regimurilor totalitare, s-a întîmplat în Iugoslavia cînd s-a permis migrația pentru muncă în Occident, s-a întîmplat la fel – chiar dacă în grade și moduri diferite – în toate țările postcomuniste. Numeroși antropologi ne atrag însă atenția că fenomenul caselor făloase (de status, de consum ostentatoriu etc.) a avut loc, în condiții similare, și în cele mai diferite colțuri ale lumii, de la Mexic sau India la Madagascar, Jamaica sau Camerun. Nu este deci nimic „tipic românesc“ aici, cum le place unora să creadă.
Dincolo de aceste asemănări în spațiu, Amelia Tue are meritul de a arăta și o anumită continuitate în timp. Cajvana, de pildă, era pe vremuri un sat relativ izolat, de „opincari“ sau „sărăntoci“, cum îi considerau vecinii lor. Lipsiți de resurse, aceștia au trebuit să fie suficient de mobili și de bine organizați pentru a găsi de lucru și în afara satului. „Aișea, pe timpul lui Ceaușescu – povestește o bătrînică –, oamenii de-aișea or umblat foarte mult la lucru, p’in tătă țara asta. Lucrau la avicole, la cosît. Spre exemplu eu, la 14 ani, am fost în Cluj. Cluj, Timișoara, Arad, Caransebeș, Constanța, Brăila, Galați, Craiova, [unde] erau avicole de pui. Încărcam puii, livram, îi duceam la abator și rămînea risipa aceea de dedesubt [șirotul]. O luam, o ciuruiam și o aduceam cu vagoanele pusă în niște saci și-aișea țineam fiecare porci, scroafe… Și eu, aici, aveam 4 scroafe, 2 vaci, 2 tauri, 14 oi, găini, rațe, gîște. Cu așeea am progresat noi, cu porcii, umblam și vindeam“. Lucrurile s-au petrecut în mod similar și în alte zone mai izolate și sărace, precum Oașul sau Maramureșul, în care oamenii și-au creat rețele de migrație internă în căutare de munci mai grele (la pădure, la cosit, pe șantiere), dar bine plătite. Deveniți astfel, în mod paradoxal, mai bogați decît restul sătenilor, aceștia au început deja să investească, în limita posibilităților de atunci, în gospodăriile lor. După căderea comunismului și profitînd de experiența migrației, tot aceștia au fost printre primii care au plecat, organizat, la muncă în străinătate și și-au ridicat primele „sate făloase“, precum Certeze, Negrești-Oaș sau Borșa.
Cajvana face parte, la rîndul ei, din această categorie. Dacă între 2002 și 2015, în județul Suceava, au fost acordate 34.405 autorizații de construire pentru clădiri rezidențiale (adică aproximativ o casă nouă la fiecare al douăzecilea locuitor), în Cajvana numărul lor a fost de 1999 – ceea ce înseamnă că 73% din gospodării au ridicat o casă nouă. Din sat, Cajvana a devenit peste noapte oraș. „La noi, căjvănarii, e o mîndrie să-ţi faci casă, să se vadă că eşti gospodar“ – declară un căjvănean. „Casa-i o investiţie non-profit“ – precizează un altul, deplin conștient de caracterul simbolic al acestor locuințe.
Vremea pionieratului s-a încheiat însă și majoritatea localnicilor au început sau au finisat deja cîte o casă făloasă. Acum a venit nota de plată, costurile de întreținere fiind mult mai mari decît și-au imaginat. De asemenea, a început să devină evident că nimeni nu va locui cu adevărat aceste case cu 10-15 camere. Căjvănenii au început să cadă pe gînduri: „Sacrificiile astea, pentru şe?!“ – se întreabă o localnică. „Muncim în vacanțe, [trăim] într-o parte în altă, pentru şe?! Să fășem castele. Nu am făcut bine, eu recunosc. Acum nu mai am ce face…“ Iar un altul adaugă: „Trăim foarte bine, muncim mult, dar nu ne bucurăm de ce avem.“ „Mai sînt unii care le pare rău ce-or făcut, dar nu poți da timpul înapoi, să modifici“ – comentează, la rîndul său, un meșter mai în vîrstă.
Și cu toate acestea, sînt unii care parcă ar vrea să dea timpul înapoi. A apărut astfel moda caselor cu un singur nivel, aparent mai „realiste“: „Acuma cel mai mîndru-i cel care o face cel mai mică şi-o termină“ – comentează un meșter care a participat la înălțarea multor case făloase. Este însă doar o eufemizare a aceluiași fenomen, care nu poate să dispară peste noapte.
Cea mai mare surpriză este însă apariția recentă a „bordeielor“, un soi de bucătării de vară expandate și modernizate sau de-a dreptul construcții noi, transformate în „case mici“ („bordeiul, casa mai mică din curte“ – explică un localnic), care însoțesc în numeroase cazuri „casa făloasă“, rămasă nelocuită. Mai mult, în noile „bordeie“ reapar – sau sînt reintegrate – adesea grajdul și/sau șura, deși căjvănenii nu prea mai cresc animale în gospodărie. Casa mare preia astfel rolul camerei bune (a „camerei de fală“, cum spun maramureșenii) din tradiția țărănească, avînd rol de reprezentare și/sau ceremonial, în timp ce „bordeiul“ devine spațiul cotidian de locuit. Realitatea se desparte de vis, casa făloasă rămînînd „netrăită“, în timp ce traiul revine la dimensiuni și forme rurale, chiar dacă amenajate după standarde moderne. „Bordeiul e o anexă care te face să uiţi de casă“ – rezumă, parțial ironic, parțial trist, un căjvănean.
Toate acestea au fost deci în zadar, toate sacrificiile făcute în acești ani s-au dovedit a fi vane? Nimeni nu crede asta! Fenomenul social al caselor făloase a adus o anumită modernizare, atît în condițiile de viață, cît și în mentalitate. Dar, dacă ar putea să dea timpul înapoi, mulți căjvăneni ar proceda acum altfel. Să fim sinceri însă: cîți dintre noi nu ne-am dori, la rîndul nostru, să dăm, dacă s-ar mai putea, timpul înapoi?…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
