My people, your people, our people...
Nu aș reveni la povestea cu „părinții sînt sistemul“, despre care am vorbit în numărul anterior, dacă aceasta n-ar avea legătură cu ceea ce aș dori să spun în cele ce urmează. Deci, cîteva precizări, pentru a putea merge mai departe.
În primul rînd, generalizarea este aici primul inamic – și prima greșeală: nu tinerii își urăsc părinții, după cum nici părinții nu boicotează viitorul propriilor copii. După cum amintea un comentator, „unii dintre părinți au luptat la Revoluție, alții la mineriade…“. Iar dacă o mamă îi replică fiului său că „nu mă interesează versiunea urangutanilor cu mîini pline de pietre“, aceasta nu înseamnă că părinții sînt „bovini“. După cum nici faptul că doi băieți de cartier au spînzurat pisica vecinei mele și i-au agățat-o de clanța apartamentului nu înseamnă că tinerii sînt niște „bestii“. Acest tip de întîmplări nu reprezintă „realitatea care ne lovește întruna“, iar a face din ele argumente incriminatorii constituie cel mai banal sofism, expresie a unei gîndiri cam slabe cu duhul.
A doua mare greșeală, mai complicată puțin, constă în a amesteca problemele psihologice ale fiecăruia cu problemele social-politice ale tuturor. Da, părinții pot să fie castratori în fel și chip, după cum și tinerii pot fi răzbunători în cele mai diverse feluri: e o banalitate! Doar persoanele împăcate cu sine pot fi tolerante cu ceilalți – dar acestea sînt mai puține decît ne-am putea închipui. În orice caz, nu „părinții“ au scos oamenii în stradă!
În sfîrșit, în situația noastră de societate post-comunistă și post-țărănească, însăși comunicarea intergenerațională este considerabil mai dificilă, căci trebuie să depășească diferențele de regim politic, de mediu tehnologic și de tip de rudenie dintre părinții născuți în comunism și tinerii născuți după. Pentru mai multe amănunte, citiți însă „Ghidul de împăcat cu părinţii (înainte şi după proteste)“ al lui Teodor Răileanu. Sau, în alt registru, aruncați-vă un ochi pe comentariul (și link-ul) lui Keyser Söze în numărul anterior…
Și totuși, cu toate aceste tensiuni reale, a spune că „am ajuns să-mi urăsc mama doar pentru că, din cauza pomenilor electorale, are pensia mai mare decît salariul meu“, că „tatăl meu a votat ca să îi ia fiului meu dreptul de a studia, de exemplu, în Finlanda“ sau că „părinții au tendința de a le contesta (în acest caz, prin vot imbecil) copiilor dreptul la a-și lua viețile în mîini & a și le modela după credințele proprii“, ei bine, astfel de convingeri sînt pur și simplu halucinante. În plus, pe lîngă impetuozitatea afirmațiilor, aș mai remarca, în treacăt, că avem de-a face aici cu o înțelegere excesiv de „originală“ a democrației: oricine nu votează ca mine este un imbecil?!…
Care ar fi atunci o abordare „temperată“? Au spus-o, mai bine decît am reușit eu să o fac, două comentarii: „Fiecare generație are momentul ei. Acum e rîndul nostru. Așa cum noi am avut încredere în părinții și bunicii noștri, și ei trebuie să aibă încredere în noi. Sînt ai noștri, îi iubim și îi respectăm și vom continua să o facem, dar acum este timpul să facă un pas în spate“. Și altcineva completa: „Decît să ne văităm că «vai, bătrînii au votat cu PSD», mai bine am începe să facem ceva“.
Am insistat atît de mult asupra acestei chestiuni deoarece, într-un fel, ea pune într-o perspectivă inedită un anumit aspect – și doar acest aspect! – al protestelor actuale. Nu știu dacă „părinții“ au făcut un pas în spate, dar, în mod clar, tinerii au făcut un pas înainte! Unul decisiv, pregătit de a lungul protestelor din ultimii ani, evident, dar, de data aceasta, unul apăsat și sigur pe sine. „Noua generație“, despre care tot vorbesc de ceva vreme spre nelămurirea multora, a ajuns la maturitate: zilele acestea ea își sărbătorește, în stradă, majoratul. Echidistantă, de fapt, între my people și your people, între palate și între posturi de televiziune, ea își este, pe moment, autosuficientă. Ca și în momentele anterioare de revoltă, ceea ce a mobilizat cel mai mult această masă de oameni nu a fost atît un fapt în sine (faimoasa OUG), cît totalul dispreț cu care a fost îndeplinit acest fapt. Ca și în cazurile precedente, Puterea nu a înțeles că poate, la o adică, să guverneze un popor destul de docil și supus, dar cu o condiție: să nu-l disprețuiască fățiș! Pe de altă parte, pentru „noua generație“ din stradă, mobilizarea nu a rămas, de data aceasta, una predominant emoțională, ci a evoluat și spre o conștientizare și organizare (cît de cît) politică. În orice caz, personal, nu am deloc impresia că, pentru această parte a manifestanților, revolta actuală este tot o variațiune pe tema „Jos guvernul!“, după cum nu cred nici că aceștia intenționează sau s-ar mulțumi să-i ofere taberei adverse mult doritul capital politic, după care să plece, mulțumiți, acasă. De asemenea, deși nici ei și nici majoritatea dintre noi nu putem ști cu precizie complicata rețea de mize și interese care se află în spatele, în mijlocul și/sau în fața acestor manifestări de stradă, am impresia că majoritatea semnificativă a celor care se află acum în stradă nu sînt victime naive ale unor puteri oculte sau inculte.
Este suficient însă pentru o schimbare politică semnificativă? Nu mă hazardez în „analize politice“ de o asemenea anvergură. În momentul în care scriu aceste rînduri, este, oricum, greu de anticipat rezultatul final. Există însă riscul ca our people să rămînă, suspendat, între my people și your people, între două „aroganțe“ în fond echivalente. Dar există aici și un potențial în sine al schimbării, o accelerație cu propria sa inerție.
Mă contrazic cu aceste două afirmații, luînd apărarea atît a „părinților“, cît și a „tinerilor“? Cîtuși de puțin! În fond, este una și aceeași afirmație, o constatare comună: în măsura în care renunță la blamarea infantilă a „părinților“ ca fiind sistemul, „tînăra generație“ (care nu este același lucru cu „tinerii din România“!) dă dovadă de maturitate și a făcut deja un pas decisiv în față, unul rațional, conștient și… fără violență (domestică)! Alți tineri au ales alte drumuri. În orice caz, „Tineriada“ a început și va avea consecințe, mai ales pe termen mediu. Vorba unui participant: „Avem ceea ce pare a fi o victorie (???), să vedem ce facem cu ea“.
În final, îmi permit un sfat „părintesc“: rămîneți voi înșivă, indiferent de ce s-ar întîmpla și, mai ales, indiferent de glasurile ambelor sirene. Vorba din „bătrîni“: ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc și singur. Sau vorba din „strămoși“: Timeo Iohannis et dona ferentes!…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
Foto: Andrei Ivan
