Ieșiți în stradă, e timpul pentru o schimbare, dacă tineretul nu face nimic, bătrînii ne hotărăsc soarta! – i-a mobilizat Ombladon pe tineri la recentele manifestații din București. Iar pe Internet circulă, viral, o „scrisoare către mama“. Orice psihanalist ar tresări, probabil, la acest titlu: de ce nu către tata, către figura autorității, principiul realității? Și răspunsul ar fi, din acest punct de vedere, destul de simplu: pentru că „mama“, figura maternă a principiului plăcerii, este, de fapt, vinovată, pentru că ne-a legănat copilăria, ne-a protejat adolescența, ne-a prelungit tinerețea în iluzia că nimic rău nu ni se poate întîmpla și acum, iată, a dat realitatea peste noi și ne-a făcut varză! Dincolo de aceste exegeze sofisticate, un lucru este însă clar: în fața realității vitrege, tinerii (unii tineri!) își descarcă frustrările tot în sînul protector al familiei: părinților, voi sînteți de vină!

Am scris în urmă cu multe luni două „pilule“ despre acest fenomen, uimit de faptul că părinții au ajuns să fie considerați „sistemul“ cu care trebuie să se lupte „noua generație“. Simt nevoia să reiau cîteva pasaje:

Cum și de ce s-a trecut (se trece) de la responsabilitatea personală a fericirii la responsabilizarea parentală a nefericirii? Inițial, nedumerirea mea a fost mult mai puțin radicală și mai confuză. Participînd întîmplător și pe viu, ca să spun așa, la mai multe evenimente „inspiraționale“ ale mediului de dezvoltare personală & co., m-a surprins, la un moment dat, o temă recurentă: dacă vreți să reușiți în viață trebuie să vă eliberați de părinți, generația părinților noștri nu a făcut decît să ne învețe ce nu e voie să facem, trebuie să învățați să faceți ce vreți voi etc. O vină parentală plutea vag în aer, generică și mai degrabă ideologică decît pur și simplu psihologică: generația părinților era în cauză și nu neapărat sau doar părinții personali…

Tot întîmplător, pe cînd îmi evaluam în minte aceste impresii, m-am întîlnit cu o prietenă antropoloagă și călătoare, stabilită de mult în Occident. Din vorbă în vorbă, a început să-mi povestească, ușor perplexă, despre o atitudine tot mai răspîndită în rîndul tinerilor occidentali: generația părinților noștri este cea care ne-a spoliat viitorul, așa că să facă bine acum să (ne) plătească. De pildă: au huzurit în epoca bunăstării fără să se gîndească la faptul că aceasta nu avea cum să dureze o veșnicie și că noi va trebui să achităm nota de plată; și-au luat o casă cu 30.000 și stau în ea bine-mersi, fără să le pese, în timp ce noi nu avem cum să ne mai luăm o casă, care costă acum 300.000; mama/bunica mai merg la coafor să-și vopsească părul cu 80 de euro, în timp ce eu nu-mi pot permite să merg să mă tund decît din an în Paști: ce-i mai trebuie cochetăria asta la 70 de ani, normal ar fi să mă ajute pe mine cu acești bani! De asemenea: părinții mei și-au luat mobilă nouă de grădină și ne au făcut nouă cadou mobila veche. Ce „cadou“ e ăsta? Le-am spus să facă bine să-și păstreze mobila lor veche, că pentru ei tot nu mai contează, și să mi-o lase mie pe cea nouă, că John și cu mine sîntem la început de viață și nu ne putem permite. Și exemplele curgeau. De la Yes, I can! se trecuse parcă, pe nesimțite, la Yes, I deserve it! – reflectam eu în sinea mea.

Săptămîna următoare am primit un comentariu interesant. Iată-l:

„Mă scuzați, domnule Mihăilescu, dar între timp realitatea lovește fără milă. Dacă părinții noștri au reușit fără prea mari eforturi să își ia un apartament, adică o cutiuță artificială pe verticală într-un bloc cu n cutiuțe, iată că noi nu mai avem nici luxul ăsta. În cel mai bun caz, ne putem plăti o chirie, pe care o schimbăm după cum bate vîntul schimbării, care ne mătură la intervale regulate. Acum care ar fi atitudinea potrivită? Să nu mai privim cu invidie la părinții noștri și să ne așezăm pe o bancă în parc, împăcați cu epoca și cu condițiile ei? Muncim la fel de mult, am terminat facultăți fără să plagiem nimic, nu am dormit nopțile pentru examen, și totuși priviți-ne… e vai de noi.“

Această percepție a „părinților“ pa­re să fie, de fapt, mult mai răspîn­di­tă. Astfel, la un sondaj Kruk din 2014, în jur de 50% din tineri au considerat că generația părinților lor a avut o situație financiară mai bună și își permitea mai mult decît ei (doar unul din cinci avînd opinia opusă) și că, bineînțeles, avea mai puține datorii decît tinerii de azi. Păi, să nu-i „invidiezi“?

Nu! Pentru că nu sînt de invidiat; apoi, pentru că tinerii „invidioși“ de azi vor fi la rîndul lor părinții „invidiați“ de mîine; de asemenea, pentru că acești părinți constituie „generația sandwich“, responsabilă nu doar de copii și nepoți, ci și pentru propriii părinți; dar mai ales pentru că asta nu face decît să preia în familie o problemă a societății, redistribuind în spațiul domestic o vină pe care nimeni nu vrea să și-o asume în spațiul public. Culpabilizarea părinților nu face astfel decît să exonereze, naiv, responsabilitatea politicului și să blocheze, inconștient, mobilizarea socială.

Problema fundamentală este una de sistem, nu de „familie“. Psihologic, ea se traduce prin nevoia unui vinovat, a unei entități care să poarte vina pentru „marea criză“. Nu doar criza economică, nu doar criza geopolitică, nu doar criza unității europene sau aceea a refugiaților, și nici măcar criza egalității de șanse, ci trăirea individuală a tuturor acestora la un loc: criza speranței. În fața lipsei existențiale de perspectivă, bunici, părinți și copii trăiesc cu toții, și fiecare în felul său, perplexitatea neputinței și nevoia unei explicații pe măsură: cine e de vină pentru toate acestea? De ce mi se întîmplă mie toate acestea?

„Părinții“ sînt doar ultimul chei al unei derive a responsabilității. În mod simptomatic și pervers, aceștia sînt puși în aceeași categorie cu imigranții care ne iau locurile de muncă, cu șomerii și asistații care huzuresc pe banii noștri de contribuabili și cu toți acești săraci care lenevesc pe munca noastră de popor harnic: ei sînt adevărații responsabili!

Acum, părinții au devenit grea­ua moș­te­nire a societății, co­la­bo­ra­țio­­niști ai Sistemului: votează a­iu­rea, sînt nepăsători la corupție și, astfel, „ne hotărăsc soarta“. Da, este adevărat că 54% din „părinții“ de 55-64 de ani au votat cu PSD, dar și „tinerii“ de 24-35 de ani au votat mult mai mult PSD decît USR. Și, oricum, nu asta e problema. A face din „părinți“ actori politici determinanți înseamnă a ieși din politic, a renunța la lupta politică reală, în favoarea unor defulări domestice fantasmate: să ieșim în stradă ca să ne pedepsim părinții? Cum se exprima, plastic, Radu Călin Cristea, asta înseamnă să faci politică în spielhosen!