Paradoxul patrimoniului

Pe vremea comunismului circula, printre multe altele, și acest banc retoric: Dacă în capitalism e atît de rău și aici e atît de bine, de ce aici e atît de rău și acolo e atît de bine? Mergînd mult prin țară și vorbind mult cu arhitecți și restauratori, am ajuns să mă întreb și eu, la fel de retoric: Dacă în comunism s-a distrus patrimoniul național (în speță, biserici și conace boierești), de ce în postcomunism s-a distrus și mai mult?

La prima privire, lucrurile par să stea exact invers decît insinuez eu prin acest „paradox“: în comunism, de pildă, s-au dărîmat biserici, în timp ce, după căderea comunismului, s-au construit biserici. Așa este! Au fost dărîmate bijuterii de arhitectură, dar aceasta doar în marile orașe și atunci cînd bisericile stăteau în calea proiectelor triumfaliste ale Partidului și nu puteau fi mutate și mascate printre blocuri. La țară și în orășele mai mici, nu s-au mai construit biserici, nu au mai fost îngrijite, dar nu au fost nici dărîmate. Cam la fel s-a întîmplat și cu o mulțime de conace boierești. În ele s-au mutat CAP-uri, grădinițe și alte instituții de stat, au fost date jos stucaturi și s-a dat o bidinea cu acel vernil-găinaț mai din popor, pe mese brâncovenești s-au ținut ședințe de partid, dulapuri de un stil sau altul s-au transformat în fișete pentru contabilitate etc. Dar n-au prea fost dărîmate, căci erau utile poporului, fiind, astfel, doar adaptate nevoilor și gusturilor „populare“. O mică „instalație“ de la expoziția „Ciuma“ din MȚR ilustrează perfect această situație: o masă boierească superbă, pe care este întinsă o Scînteia, pe care se află o ceapă, o slană și o brișcă gata să fie folosite. Toate aceste moșteniri patrimoniale s-au degradat, desigur, dar puține au dispărut cu totul.

Decooperativizarea s-a făcut intempestiv și peste noapte. Atunci, în cîteva zile, s-a furat din CAP-uri tot ce se putea fura. Cei mai pricepuți și-au însușit utilajele poporului, alții s-au mulțumit cu bucăți de țevi de irigații, din care și-au făcut adăpătoare pentru vaci în propria gospodărie, iar cei mai nepricepuți au vandalizat pur și simplu clădirile CAP-ului, rămase fără stăpîn. Doar că, în majoritatea cazurilor, aceste CAP-uri erau fostele conace boierești, din care s-au furat uneori și cărămizile.

A urmat „reîmproprietărirea“, restituirea proprietăților foștilor proprietari. Corect! Legile au fost însă incoerente și inconsecvente, iar procesele de reintrare în drepturi, întortocheate și îndelungate. Nici procesele de succesiune nu au mers prea ușor, conflictele între moștenitori fiind, adesea, acerbe. Între timp, clădirile au rămas tot fără stăpîn – sau ca și cum ar fi fost fără stăpîn. Pe de altă parte, unele clădiri au început să fie înscrise în listele de patrimoniu, din care însă au dispărut de fiecare dată cînd interesele imobiliare erau mai mari, statul devenind, în toate aceste cazuri, părtaș la „marele jaf postcomunist“ despre care am amintit cîte ceva într-un text anterior. În cazurile în care nu au fost înstrăinate pe căi oculte, pe aceste clădiri au apărut, eventual, afișe mari cu „Atenție, șantier în lucru!“ – și în lucru au rămas… De la Băile Herculane la Brăila, de la Buziaș la Roșia Montană, de la conacul Chrissoveloni, Castelul „cu scoici“ de la Coplean, Conacul Callimachi – Văcăreşti din Măneşti, Castelul Lonyai, Castelul Mikes din Cisteiu de Mureş, Palatul Brukenthal de la Sîmbăta etc. la cazinoul din Constanța, trecînd inclusiv prin centrul istoric al Bucureștiului, patrimoniul național se deteriora văzînd cu ochii. Iar cînd, în sfîrșit, unele dintre aceste clădiri au reintrat, realmente, în posesia moștenitorilor de drept, aceștia fie au fost ademeniți, la rîndul lor, în speculații imobiliare, fie s-au pomenit că au moștenit niște grămezi de cărămizi. Cine a dorit să renoveze totuși vechile conace sau cochetele palate urbane s-a pomenit în alte încurcături. Pe scurt, la căderea comunismului, România avea mult mai mult patrimoniu imobiliar – deși, adesea, într-o înfățișare jalnică – decît are în prezent. În plus, patrimoniul industrial este încă, pentru imensa majoritate a românilor, o contradicție în termeni: cum o să fie o fabrică un obiect de patrimoniu? Drept care, practic, totul a mers la fiare vechi, deși, în multe cazuri, clădirile fuseseră construite cu mult înaintea comunismului. În această privință, județul Hunedoara deține, probabil, recordul absolut: cine a mai auzit măcar, în prezent, de furnalul de la Govăjdia, de pildă, construit în 1810, multă vreme cel mai modern furnal de topire a minereului de fier din Europa, declarat monument de arhitectură industrială în 2000 și aproape complet ruinat în prezent?

Paradoxal, lucrurile stau și mai prost în cazul bisericilor. Mulți s-au revoltat, de-a lungul acestor ani, de ritmul și amploarea cu care s-au construit biserici în România. Dar nu (doar) aceasta este problema, ci mai ales cum și unde au fost ele construite. Într-o puzderie de sate, preoții, acești preafericiți păstrători ai tradiției, au abandonat vechile biserici, uneori vechi de secole, și și-au ridicat, cu sprijinul evlavios al enoriașilor, amatori și ei de case făloase, mîndre biserici de beton cu acoperiș aurit. Au făcut-o, într-o preasfîntă competiție între parohii, și în Maramureș, periclitînd statutul de patrimoniu UNESCO al minunatelor biserici de lemn din zonă. Mai rău, au renovat unele dintre mănăstirile de patrimoniu din Bucovina într-un stil de gospodar parvenit, acoperind totul cu marmură sau gresie, termopane și trandafiri din plastic. Iar cînd cineva încearcă să mai salveze o icoană, o pictură sau o catapeteasmă de acum patru-cinci secole dintr o bisericuță de sat gata să se dărîme, de cele mai multe ori acești minunați slujitori ai Domnului nu catadicsesc nici măcar să îi dea o aprobare. Doar eu știu peste o sută de astfel de cazuri – și sînt departe de a fi un cunoscător avizat în acest domeniu!

Tot e bine că acum avem un Minister al Culturii și Identității Naționale. Să ne trăiască!… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.