Mandeville, Mr. Proper şi corupţia

Mare tărăboi în Belgia pe o problemă de corupție: Partidul Socialist (valon) a fost prins cu mîinile pînă la cot în borcanul cu miere al „intercomunalelor“. „Un scandal de genul Publifin nu ar fi fost posibil în Flandra!“ – a jubilat Liesbeth Homans, ministrul flamand al Afacerilor Interne. Dar, ghinion, peste cîteva săptămîni, Siegfried Bracke, președintele Camerei și membru marcant al partidului flamand de (extremă) dreapta N-VA, a fost prins cu aceeași miere în geantă. Am zîmbit: suna cunoscut… De la distanță însă, parcă vezi mai bine ceea ce se petrece sub nasul tău: le regard éloigné, avantajul „privirii îndepărtate“ – vorba lui Lévi-Strauss. Iar ceea ce se vede nu este o jubilație meschină, de genul „uite că se întîmplă și la ei!“, ci o îngrijorare crescîndă: și la noi lucrurile sînt mai grave decît credem!

Trecînd peste vina unuia sau a altuia, un editorialist de la Le Vif a abordat direct problema în sine a corupției în societate, mult dincolo de cea a corupților din societate. Iar pentru aceasta, s-a întors la începutul secolului al XVIII-lea, la Bernard Mandeville și la faimoasa lui parabolă a „stupului de albine“. Subtitlul scrierii acestuia îi rezumă teza: „discurs care arată că defectele oamenilor, într-o omenire vicioasă, pot fi utilizate în avantajul societății civile și că este posibil să le faci să joace rolul virtuților morale“. Mai departe, miza declarată era de a „demonstra că este imposibil să ai toate bunătățile cele mai rafinate ale existenței disponibile într-o națiune harnică, bogată și puternică și de a practica totodată toată virtutea și toată inocența dezirabilă într-o vîrstă de aur“. Ceva mai cinic nu se putea imagina – și Mandeville era să o pățească rău de tot de la contemporanii săi. Și totuși, pe lîngă faptul că a prefigurat teoria mîinii invizibile a Pieței și i-a inspirat pe părinții fondatori ai economiei politice moderne, de la Marx la Adam Smith, Mandeville nu era un cinic extravagant, ci un moralist în ton cu vremurile sale. Doar că un moralist realist, care nu intenționa să predice oamenilor virtutea, ci doar să le atragă atenția ce pot face mai bine cu viciile lor, prea umane, eterne și generale pentru a fi eradicate. Morala fabulei pentru zilele noastre ar putea fi rezumată astfel: oamenii nu prea sînt „virtuoși“ de la natură, iar binele public nu este produsul virtuților individuale, dar el poate fi obținut prin conjugarea intereselor și pasiunilor personale, mai mult sau mai puțin „vicioase“. Oare nu setea de bani și putere a unora (calități nu tocmai morale) a dus, în ultimă instanță, la dezvoltarea de care ne bucurăm cu toții? Forțînd nota, dar păstrînd „realismul-cinic“, am putea spune că nici în cazul corupției lucrurile nu stau diferit: ea este „materialul clientului“, al societăților umane în general; important este cum îl „croiești“.

Or, „corupția“ pare să fi păstrat, pînă în ziua de azi, această natură morală. Ea a luat locul Răului (Diavolului) din cultura creștină, iar „transparența“ a devenit noua spovedanie, supralicitată demagogic de toți politicienii. Cinic (sau doar sincer), ministrul-președinte al Federației Valonia-Bruxelles avertiza zilele trecute: „Trebuie să joci cartea transparenței, dar nu să o supralicitezi“. În fond, transparența nu este decît o procedură birocratică, nu o valoare morală în sine. Așadar, întrebarea de fond nu este cum să mărești transparența, ci cum faci să condamni legal un fapt definit moral?

Pragmatici ca totdeauna și cu lecția prohibiției învățată, americanii au ales varianta directă: ceea ce nu poți evita, trebuie să legalizezi pentru a putea controla. Și au instituționalizat lobby-ul. Au rezolvat cu asta corupția? Cîtuși de puțin, dar au delimitat – și controlat – legal o parte a irepresibilului trafic de influență, adică unul dintre cei mai proteici factori de corupție. Ținut în frîu, fie și parțial, acest „viciu“ prea uman pentru a putea fi anihilat poate chiar contribui la funcționarea sistemului: oiling the system, cum le place lor să spună. Corupția nu se rezumă deci la vicii individuale, ci este, în primul rînd, un mecanism colectiv, un „sistem“, care se cere abordat ca atare.

Din acest punct de vedere, „sistemul“ românesc pare să aibă o particularitate, împărtășită însă în mare măsură și cu alte țări post-comuniste. El a început și s-a dezvoltat în și prin tranziție, adică prin „taxarea“ transferului de proprietate de la stat la privat. La sate, primarii au taxat retrocedarea terenurilor; la oraș, consiliile județene au taxat retrocedarea imobilelor; la centru, guvernele și parlamentele au taxat vînzarea complexelor industriale și investițiile străine. S-a constituit deci un sistem sui generis al unei corupții de samsari. Amploarea corupției merge însă mînă în mînă cu concentrarea de capital: marea corupție, invizibilă și „elegantă“, poate să apară doar în condițiile unui capital consolidat. Or, noi sîntem încă în faza acumulării primitive de capital – și nici măcar în privința corupției nu poți să sari peste etape: avem corupție mică, dar multă, marile „țepe“ fiind doar excepțiile care confirmă regula.

Pe de altă parte, în bunul nostru obicei, am preferat să tratăm acest „sistem al corupției“ ca pe o chestiune culturală, de „mentalitate“ – și, implicit, de morală: este profund imoral ce fac „penalii“ ăștia! Da, evident, dar ce e nou în asta? Problema, la noi și aiurea, nu este deci neapărat cea morală, a „corupților“, cît mai ales cea legală, a „corupției“. Or, aceasta nu este Diavolul, ci Societatea; drept care nici anticorupția nu poate fi un simplu ritual de tămîiere: vade retro, Satana! Anticorupția nu se reduce la anticorupți (capul lui Moțoc) și nu se rezolvă (moral) prin justițiari, ci (legal) prin justiție. Miza nu poate fi deci de a desființa corupția, ci de a afla cîtă corupție și sub ce formă este tolerabilă, astfel încît societatea să atingă un optim funcțional. Iar pentru asta, Mandeville s-ar putea să fie mai util decît Vlad Țepeș…

Mai de la distanță, cum spuneam, se vede pădurea și poți neglija, într-o anumită măsură, copacii. Mi se pare deci mai puțin important „Dragnea la pușcărie!“ sau „Demisia!“ și de-a dreptul suspect valul de Mr. Proper emanați de revolte, dar mi se pare fundamental și salutar acel „Sîntem cu ochii pe voi!“. Doar că acum ar trebui să se „revolte“ și justiția, să nu se lase înlocuită de justițiari și să cîntărească, realist și judicios, ce poate lăsa deoparte și ce trebuie să încadreze drept corupție. Și asta, așa cum îi stă bine justiției, în termeni de lege, nu de morală! Restul este – și poate fi – guvernare. A oamenilor de către oameni… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.

Foto: Andrei Ivan