Pierduţi în Poveste
Vorbind despre „alegerea amoroasă“, Bruno Humbeeck face, la un moment dat, o afirmație memorabilă: nu există iubire adevărată fără o poveste de iubire. Sigur, există ceea ce francezii numesc coup de foudre, există pasiuni mistuitoare, dar o iubire adevărată, adică împărtășită, profundă și durabilă, nu poate exista decît în și prin „poveste“; în ultimă instanță, iubirea este o poveste de iubire! Dar același lucru se poate spune și despre o „viață adevărată“. Lipsită de sens, viața devine viață cu adevărat doar în și prin rostul care i se atribuie: viața este o poveste! În ambele cazuri, această afirmație nu se referă la existența iubirii sau a vieții, ci la sensul lor, care constituie deplina realitate a acestora.
Nu există nici un soi de meta în aceste considerații, ci mai degrabă un soi de infra teribil de prozaic, în măsura în care „povestea“ ne însoțește, de cele mai multe ori neobservată, în toate îndeletnicirile vieții noastre, de la cumpărături la biserică. Mai mult, așa gîndesc și instituțiile, ne spune antropoloaga britanică Mary Douglas. Pe scurt, „instituțiile“ (într-un sens larg, de la instituția familiei la organizații transnaționale) funcționează în baza unor norme și practici „tranzacționale“, adică îndelung negociate și ajungînd să alcătuiască un sistem mai mult sau mai puțin împărtășit de participanții la interacțiunile sociale. Pînă aici este relativ simplu și poate părea destul de evident. Dar pentru ca toate acestea să se întîmple, este nevoie ca sistemul de tranzacții să fie perceput ca legitim: facem ceea ce facem și nu altceva deoarece credem că doar ceea ce facem noi este bine și nu altceva. Și de unde știm că e bine? Răspunsul prim s-ar putea să fie ceva de genul „pentru că așa e bine pentru mine“ sau pentru că „așa se face“ sau așa mi-a spus instituția (familia, statul, biserica, organizația etc.). În final, indivizi și instituții deopotrivă vor sfîrși însă prin a invoca un principiu suprasocial, în care pur și simplu cred. „Dacă sînt puse la încercare, ne spune Mary Douglas, majoritatea instituțiilor recunoscute sînt capabile să își întemeieze pretențiile de legitimitate pe adecvarea lor la natura universului. Avem de-a face cu o convenție instituțională atunci cînd, la întrebarea «De ce faceți așa?» (deși primul răspuns ar putea fi formulat în termenii interesului reciproc), răspunsul final la întrebările ulterioare se va referi la modul în care planetele sînt fixate în cer sau la felul în care se comportă în chip natural plantele, ființele umane sau animalele.“ „Convenția“ despre care vorbește Mary Douglas nu este decît termenul tehnic al Poveștii. Iar aceasta a luat diferite forme istorice, de la strămoși totemici, zei și dumnezei la rațiune, progres sau drepturile omului. În numele acestor „povești“, oamenii au făcut și desfăcut istoria și propriile lor vieți, s-au respectat și s-au omorît între ei.
Cam în acest sens afirma și Ortega y Gasset că rațiunea istorică (această istorie care, la om, a înlocuit natura) este narativă, căci apariția și desfășurarea unui sens (al istoriei și al vieții în istorie) țin de discurs. Și filozoful spaniol adaugă: „Narațiunea implică faptul că ceea ce este narat este, prin definiție, transparent și neproblematic“: povestea trebuie să fie totdeauna clară și univocă. Or, tot Ortega y Gasset ne spune că o „criză“ constă, în mare măsură, tocmai în pierderea acestei transparențe, în instituirea unei „opacități“ din cauza căreia oamenii nu mai pot povesti ce se întîmplă: imposibilitatea poveștii, a narării istoriei trăite este miezul crizei.
Și uite așa ajungem la prezentul nostru fierbinte. Puteți să povestiți, „transparent și neproblematic“, ce se întîmplă în lumea noastră actuală? Și nu vă grăbiți cu un răspuns de genul „toți sînt niște hoți“, pentru că tocmai un astfel de răspuns ar fi dovada imposibilității unei povești cu sens. Fără să mă grăbesc nici eu, îndrăznesc totuși să cred că nimeni nu știe. Chiar dacă mulți se străduiesc să inventeze o poveste, nimeni nu mai crede într-o Poveste anume – și nici nu știe să propună o alta.
În ultimele decenii, am fost chiar mîndri de această performanță și am considerat‑o un soi de triumf al Rațiunii, eliberarea și promovarea unei rațiuni individuale și autonome, care este capabilă să ghideze „alegerile raționale“ ale fiecăruia dintre noi, la adăpost de iluziile „marilor narațiuni“. Am scăpat astfel de Poveștile modernității, progresului și națiunii, am consemnat moartea ideologiilor și am înlocuit totul cu o serie progresivă de seminegații istorice: postsocialism, postcapitalism și postindustrial, poststructuralism, postfreudism și postumanism; în general, postmodernism – ba chiar și postcriză… În locul marilor narațiuni, al Poveștii împărtășite, ni se oferă povestioare compensatorii: in storytelling we trust! Chiar și Piața s-a decis să-și schimbe oferta, trecînd de la marfă la povești la suprapreț, într-o înfloritoare „economie a experienței“. Cumpărătorul postmodern vrea tot mai mult obiecte povestite: nu mai cumpără alimente dacă nu îi povestești că sînt bune pentru sănătate, nu mai achiziționează noi tehnologii fără povestea performanțelor miraculoase ale acestora și nu mai pleacă în vacanță dacă nu speră într-o experiență memorabilă.
Care este atunci „convenția“ legitimă, marea Poveste împărtășită pe care ne bazăm valorile și acțiunile? Ne place să credem, de pildă, că ar fi democrația. Așa a fost, așa ar trebui să fie; dar mai este? Unul dintre „efectele perverse“ ale evenimentelor recente este însă și faptul că democrația a fost pusă la lucru pentru rezultate discutabile: de la escaladarea mișcărilor populiste la Brexit și de aici la autocrația lui Erdogan, toate au fost rezultatul unui „exercițiu democratic“. Da, dar democrația trebuie corelată cu drepturile omului, iar acestea sînt și trebuie să rămînă „convenția“ intangibilă a societăților moderne. Așa este, dar din momentul în care opinia publică și practica politică operează cu o convingere crescîndă în responsabilitatea colectivă, ne scufundăm tot mai mult într-o mistică premodernă. Pentru societățile teocratice, toți cei de altă religie erau „păcătoși“. Societățile moderne au înlocuit responsabilitatea colectivă a acestora cu responsabilitatea individuală a unor „delincvenți“. Dar, de la „Axa răului“ încoace, toți musulmanii, sau arabii, sau sirienii, sau emigranții au început să fie, pentru „lumea civilizată“, actori ai Răului – și invers, pentru islamiști, Europa este, în ansamblul ei, Răul. Or, drepturile omului nu mai pot funcționa în condiții de vină colectivă a Celuilalt.
Știe cineva o Poveste în care să mai pot crede cu convingere?
