Hotel Ambos Mundos (III)
– Turimul este o ţară străină –
The past is a foreign country: fraza de început a unui roman din 1953 al lui L.P. Hartley, a unui film de succes din 1971 și apoi a unei cărți faimoase despre patrimoniu din 1985 a lui David Lowenthal. Parafrazînd, am putea spune la fel de bine și că turismul este o țară străină; they do things differently there – cum suna a doua parte a frazei lui Hartley. Și nu mă refer la turismul în altă țară!
Două săptămîni în Cuba am fost aproape mai tot timpul, inevitabil, printre turiști. Iar în Varadero, într-un uriaș complex all-inclusive așezat în butaforia hollywoodiană a unui decor din Sinbad Marinarul, m-am simțit într-o rezervație de turiști. Am stat ca în sînul lui Avram, ce-i drept, dar am făcut și experiența mitocăniei cosmopolite, a disprețului și superiorității, a jubilațiilor „acum sau niciodată“, a lipsei de interes sau a distracției delocalizate și doar rareori a curiozității. United Colors of Burdihanos, “Maneliști din toate țările, uniți-vă!“ și clubul select „Uită-te la mine!“, cohorte de Narciși făcîndu-și selfie-uri sub fiecare palmier, evadați din corporații veniți pur și simplu să se odihnească, inconfundabilii hooligans britanici ai turismului, năpustindu-se în baruri sub deviza veni, vidi, bibi, bulimia răzbunătoare a tuturor în sala de „împinge tava“ de cinci stele și, mai degrabă pierduți printre toți aceștia, turiști răzleți, care veniseră în Cuba deoarece își doreau să vadă Cuba. Turist și eu, dorindu-mi să rămîn un turist în vacanță, nu m-am putut însă împiedica să fac un soi de etnografie pe colțul mesei și să schițez o lapidară tipologie a lui homo turisticus.
Poate cea mai răspîndită categorie este aceea a entomologilor. Aceștia colecționează de oriunde se duc efemeride exotice, experiențe, amintiri și suveniruri, pe care apoi le ordonează cu grijă în insectarul de acasă, pe care îl arată cu mîndrie prietenilor și vecinilor, și la care privesc, la bătrînețe, cu nostalgie. În mare măsură, ei sînt subiecții a ceea ce a ajuns să se numească „economia experienței“. O subspecie aparte o constituie turistul japonez, care fotografiază tot (am văzut un cuplu tînăr care și-a pozat, fascinat, spaghetele din farfurie) și ia cu el acasă tot. În această practică aproape compulsivă este însă, cred, și ceva dintr-o stare de spirit a Japoniei contemporane, care, după Hiroshima, a preluat tot de peste tot cu o uriașă poftă (nevoie?) de asimilare, i-a depășit pe toți și pe toate, dar fără a înceta să fie Japonia. Nu pot să știu însă ce se află în spatele zîmbetului lor asiatic atunci cînd fac poză după poză…
O altă categorie, poate la fel de răspîndită, o constituie aceea a turistului staționar. De fapt, acesta călătorește în jurul propriei sale camere, își ia cu el cultura și obiceiurile oriunde merge, caută locurile, mîncărurile și băuturile cu care este obișnuit, este stupefiat de faptul că în unele țări oamenii fumează, nu au cereale la micul dejun sau petrec pe stradă. Călătoresc pentru că oamenii civilizați călătoresc, pentru că așa au învățat la școală și așa au citit în ghidul turistic. O subspecie „evoluată“ a acestora o constituie turistul digital. Acesta nu mai călătorește în jurul propriei camere, ci în jurul propriei oglinzi. Străinătatea nu este decît el/ea într-o țară străină.
Există apoi o categorie de conchistadori parveniți. Aceasta e cea mai antipatică. Sînt grupuri gălăgioase, care vin ca să cucerească o scenă pe care să dea nestingheriți spectacolul superiorității lor recente sau visate. Hola, garçon, unde e gheața mea?! – se rățoia unul dintre aceștia la un chelner cît se poate de atent și serviabil – dar chelner!… O subspecie benignă, care poate avea aceleași consecințe, dar nu are aceleași intenții, este aceea a ruralilor, veniți cu neamuri, cu bunici și copii, care pur și simplu se simt bine pentru că se simt ca acasă. Ideea de spațiu public și spațiu privat, de intimitate a vecinului de palier etc. le este destul de străină și se uită cu ochi mari la tine cînd le atragi atenția – după care se potolesc cîteva minute.
În sfîrșit, există și categoria pelerinilor, care își urmează parcursul ecumenic pe la toate templele-fetiș ale curiozității lor. Aceștia pot să guste cîte puțin și din meniul altor categorii de turiști, dar, de regulă, știu ce vor în aceeași măsură în care sînt deschiși surprizelor. Majoritatea, cînd se întorc acasă din călătoria vieții lor, se consideră alți oameni. Turismul îi marchează.
Poți întîlni toate aceste categorii de turiști oriunde în lume, nu numai în Cuba. Aici, turismul este însă (neo)colonial. După cum spuneam anterior, cei mai norocoși cubanezi lucrează acum pe plantația turistică. Doar cu unele excepții, desigur, cei care nu au acces la rețelele turistice sînt altă lume. Uneori, oamenii acestei lumi ironizează lumea neocolonială, ca acel grup de tineri care, văzînd coloana noastră de mașini de teren venită într-un „safari“ (cum altfel?…) pe o plajă rezervată de snorkeling, și-au scos pălăriile de pai și au mimat, rîzînd, cerșitul: Señor, ceva de mîncare, por favor! Alții nu-și permit să se joace cu chestiile astea, precum băiețandrul care a alergat trei kilometri pe lîngă mocănița care ne ducea pe o plantație-muzeu, astfel încît să fie în gară cînd oprește trenul cu turiști și să-și poată primi și el doi-trei bănuți. În sfîrșit, unii își calcă peste orice demnitate pentru a-i distra pe turiști și a-și primi niște bani de care nu au cum să facă rost altminteri. A fost cazul unui grup (presupus) de „aborigeni“, care oferea un „show“ pentru turiști în alt „safari“ prin Cuba profundă. Alcătuită din bărbați acoperiți doar cu un șorț de frunze și femei cu sînii goi, „formația“ sufla în cochilii și bătea ritmul pe tambure primitive, în ritmuri declarat precolumbiene. Nu o să pot uita însă privirea uneia dintre aceste fete atunci cînd s-a lăsat fotografiată pentru un euro alături de un texan burtos căruia îi alunecase mîna, peste umărul ei, pînă pe sîn.
Țara deambulatorie a turismului este locuită de o populație stranie, un soi de mutanți de ultimă generație ai rasei umane. Uneori, are doar efectul inocent al unui invazii de lăcuste, drept care orașe invadate, precum Parisul, Veneția sau Barcelona, au început deja să-și ia măsuri de precauție. Alteori, ca în cazul Cubei, este o invazie mai recentă, dar mai puțin inocentă. Și totuși, în acest caz – și în altele similare –, invazia este aducătoare de resurse de viață. Cu ce preț? Vă las să evaluați. Pe de altă parte, îndurare și pentru turistul pelerin, lucrător pe plantațiile cu aer condiționat ale Pieței, care, poate, nu dorește decît să se regăsească, în ochii Celuilalt, pe el însuși, ca om…
