Sentimentul românesc al prispei. O feerie de primăvară
Și a venit primăvara… Stînd pe terasă, adică nici în casă, nici în lume, visez la prispa caselor de țară. Este arhitectura lui întru – obișnuiesc să le spun eu studenților la cursul de cultură materială. Nimeni nu înțelege nimic și nici eu nu mă iau prea în serios, dar se non è vero, è ben trovato, mă consolez eu.
Această „visare a prispei“ a început acum aproape o jumătate de veac, pe cînd eram încă student și am început să fac „antropologie“ precum Monsieur Jourdain și să filozofez precum orice adolescent cu insuficient succes la fete. Ea a început pe o prispă, unde am auzit pentru prima dată ceea ce nu am ezitat să consider, cu binecuvîntatul patos al vîrstei, „adevărata“ cosmogonie românească: fiertul mărgicii. Într-un anumit loc, la un anumit timp – adică la locul și timpul potrivite, cum aveam să aflu mai tîrziu de la Mircea Vulcănescu –, se adună toți șerpii, se „bat în limbi“ și din „spuma“ lor se ivește o mărgică, o „piatră năstămatică“, spunea bătrîna mea din Gorj. Acel șarpe care o va înghiți „se transformă în balaur, se ridică la ceruri și poartă ploile“. În unele variante, pe care le-am auzit ulterior, acest „balaur“ este apoi vînat de șolomonari. Și ce i se întîmplă? – întrebam eu. Povestitorii mei cădeau pe gînduri, căci povestea se oprea aici, dar, ca să nu mă lase fără o explicație logică, oftau și adăugau: Păi, ce să se întîmple? Cade la pămînt… Aveam tot ce-mi trebuia pentru a iscodi o arhaică (originară?) cosmogonie îndelung folclorizată: imaginarul universal (ființa ofidiană a originilor, divinitatea aducătoare de apă – adică fertilitate, viață etc.) și particularitatea „națională“ (monstrul ofidian nu este răpus de un zeu cosmocratic, fie el Indra, Zeus sau alții, ci se naște din sine, se autofecundează, dă naștere Lumii prin apa vieții, după care, împăcat cu soarta, cade la pămînt și totul se reia de la capăt în următoarea primăvară, la locul și timpul potrivite). Cercul se închide. O perfectă cosmogonie vegetală a ciclurilor vieții…
Tot în vremea aceea, rezistam prin cultură, bineînțeles, citindu-l pe Noica. Nu mi-a trebuit mult ca să identific sursa arhetipală a revelației lui întru din filozofia acestuia: cosmogonia fiertului mărgicii, desigur. Nici ființă, nici devenire, cosmogonia „românească“ se închide și se deschide permanent în cercul mitului originii lumii. Nici virtualitate ofidiană, nici creație cosmocratică, disjuncția „occidentală“ sau-sau se resorbea în coexistența lui și-și din subtilul întru. „Încercare asupra filozofiei tradiţionale“ îmi oferea apoi un argument suplimentar: în-cerc-are. Iată și cercul! Aveam să aflu mai tîrziu că și alții au fost tentați de acest joc de cuvinte, dar și că acesta nu era atît de gratuit pe cît mi se părea chiar și mie: figura cercului nu este întîmplătoare în gîndirea lui Noica.
Pe Mircea Vulcănescu l-am descoperit de-abia ulterior: mi-a sunat deja cunoscut. În Dimensiunea românească a existenței (re)găseam, mi se părea, viziuni similare dincolo de rostiri conceptuale mai mult sau mai puțin diferite: negația „slabă“, care nu des-ființează, ci limitează și așază o „vamă“; acea „lume (care) e plină, dar e plină cu o trecere“; acel „dincolo“, care nu derivă dintr-un hotar spațial: „între aici și dincolo, rămîne vamă“ – spune Vulcănescu, ceea ce mie îmi evoca „lumea albă“ și „dalbul călător“ al imaginarului funerar-geografic țărănesc; și multe altele. În această viziune românească a existenței, mai spune Vulcănescu, totul este „amestec de ființă și neființă, adică afirmarea simultană a conjuncției și disjuncției existentului și nonexistentului“. Adică, ce să mai lungim vorba, totul este întru, nu-i așa?
În 1982, cînd a fost tradusă la noi o primă lucrare a sa, l-am descoperit apoi pe Ștefan Lupașcu. Acum totul devenea clar: „logica dinamică a contradictoriului“ formaliza fiertul mărgicii! Ortodialecticile sale pun la lucru un dualism antagonic al actualizării și potențializării, în care A și non-A coexistă de-a pururea, actualizarea lui A fiind doar potențializarea lui non-A și invers, ca în cazul complementarității undă – corpuscul din fizica cuantică. Ne aflăm, materie, energie și oameni, mereu între actualizare și potențializare, heterogenizare și homogenizare, iar starea de echilibru este doar starea T (tranzitorie) din formulele lui Lupașcu. Nu cumva acest între este rudă cu întru?
În orice caz, ceva părea a fi comun în toate aceste viziuni: subminarea lui Hegel. Vulcănescu o face implicit, Noica și Lupașcu – explicit. Noica propune, astfel, o versiune revizionistă: tema – antitema – teza – tema. Pentru Lupașcu, însăși structura logică a dialecticii se întemeiază într-un dualism antagonist, în care contradicția este nu doar necesară, ci și suficientă. Exit zeul cosmocrator al „sintezei“ hegeliene, care orientează devenirea și, secundar, istoria. Totul se joacă între șarpe și balaur, întru cercul nedezmințitei deveniri a firii. Zeus n-a ajuns pe la noi, n-am fost niciodată greci…
Și au urmat alți cugetători, mult mai îndepărtați și totuși apropiați: Vasile Conta cu „ondulația“ sa universală, Ștefan Odobleja, Traian Herseni cu destul de „complementara“ sa relație dintre individ și societate, ba chiar și Daniel Danielopolu și alții. S-au inspirat toți aceștia din profunzimile viziunii cosmogonice „românești“? I-a inspirat metafizica prispei? Ei, hai să nu cădem în ridicol! Dar e posibil să fi procedat precum Brâncuși, care nu și-a dorit să în-chipuie formele copilăriei sale țărănești, ci mai degrabă să scape de ele prin migăloasă șlefuire a unor chipuri care să alunge tot acest accidental biografic. S-ar putea deci să existe o anumită sensibilitate în fața existenței, pe care toți aceștia să o fi exorcizat prin „șlefuire“ conceptuală sui generis – căci nu există (aproape) nici o legătură de sistem între ei.
Mă întorceam, așadar, la sentimentul românesc al prispei, loc al riturilor de trecere, al trecerii ritualizate între aici și dincolo, un acasă întru lume și lume întru casă; un spațiu plin cu o trecere, început și sfîrșit al vămilor dalbului călător care sîntem de la început pînă la sfîrșit. În casă, te paște homogenizarea; în lume, te confrunți cu heterogenizarea; pe prispă, șezi și cugeți – dar nu poate fi decît o stare tranzitorie.
Stau deci la soare și visez în continuare. Dar dacă nu e doar vis, ci și o visare cu rost? Nu cumva pe-aici, pe undeva, se află originea faimosului nostru „boicot al istoriei“? Un motor în doi timpi al mișcării universale, o dialectică neisprăvită, care se mișcă în cerc între temă și temă, între actualizări și potențializări ale aceluiași? Sub specie aeternitatis, poate că nici nu e așa de rău.
