Reinventarea comunităţii

Publicat în Dilema Veche nr. 730 din 15-21 februarie 2018
Cum poate fi Bucureştiul capitală europeană a culturii? jpeg

Zilele trecute am asistat la conferința unui fost masterand întors din Anglia după un doctorat în cultura bicicletei. Lumea aceasta a bicicletei, așa cum a prezentat-o Cosmin Popan, este răsturnarea ideală și ideatică a lumii automobilului, asta o știm cu toții. Mai interesante sînt diversele roluri și semnificații care i s-au atribuit bicicletei de-a lungul timpului, de la loisir și sănătate la funcțiile sale economice, ecologice, urbanistice și, nu în ultimul rînd, politice și morale. Ivan Illitch, de pildă, a atras atenția mai demult asupra relației invers proporționale dintre viteză și echitate, aducînd în poziție dominantă „clasa capitaliștilor rapizi“. Rețelele slow traffic ale bicicliștilor sînt astfel – adesea explicit și militant – forme de protest și soft power, care nu se opun atît – sau doar – hegemoniei fast traffic a automobilului, cît stilului și calității vieții pe care o implică acesta: „Bicicleta introduce sociabilitatea în mobilitate“ – a atras atenția la un moment dat Popan. Și chiar mi-a atras atenția!

Există tot mai mult și în tot mai variate forme o revenire la „comunitate“, o reinventare pe alte baze a sociabilității. Discuția este, desigur, una veche și intrinsecă majorității criticilor modernității. La Tönnies, de pildă, aceasta ia forma celebră a tensiunii dintre comunitate (Gemeinschaft) și societate (Gesellschaft). Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cîntecele pier – spune și Eminescu, reticent față de aceeași „artificialitate“ a modernității și destrămare a comuniunii cu natura și a comunității tradiționale dintre oameni. Mult mai tîrziu, neo-comunitariștii americani reiau problema, opunînd liberalismului un ideal de solidaritate și individualismului un ideal de sociabilitate, iar Charles Taylor se întreabă: „De cîtă comunitate are nevoie democrația?“ Mai aproape de viața cotidiană, corporațiile introduc și încep să se întreacă în strategii de team-building vizînd, într-una dintre variantele sale strategice, întărirea coerenței și încrederii interpersonale a echipelor de lucru, piața generează, mai mult reactiv, sharing economy, iar ONG-urile se preocupă de community-building în cartiere urbane destrămate. Ca să nu mai vorbim de rețelele sociale ale Internetului, deja ubicue și îmbrăcînd la rîndul lor cele mai diverse forme, după cum am discutat mai sus.

Cea mai interesantă și simptomatică formă de „neo-sociabilitate“ mi se pare însă coworking. Provine tot din lumea afacerilor, dar este gestionată de așa numita „clasă creativă“, devenită însă mai degrabă o clasă a „proiectoriatului“, care iese din „planificatul“ instituțional și se retrage în proiecte individuale pentru a evita „precariatul“. Din acest punct de vedere, coworking este o continuare și o răsturnare a team-building-ului corporatist: team-building, da, dar out of the box și după criterii elective personale, nu după reguli colective impuse. Sociabilitate, desigur, dar pe cont propriu și pentru a nu cădea pradă izolării. Mai important poate, după cum rezultă dintr-un studiu realizat de Colleoni și Arvidsson în 2014, deși coworking este în primul rînd un mod de working care urmărește tot reușita pe piață, ceea ce îi aducea în spațiile de coworking pe 48% din clienții întrebați era „nevoia de a se simți într-o comunitate“. Important este pe cine întîlnești acolo – spun mai toți. Important ca resursă pentru business, bineînțeles, dar important și în sine, ca relație socială „de calitate“.

Bringing back the social – titra un jurnalist, trecînd în revistă fenomenul coworking în lume. Desigur, în toate cazurile invocate, există și motivații societale și pragmatice: biciclete pentru a decongestiona traficul, sharing economy pentru a rentabiliza costurile de zi cu zi, team-building pentru a spori eficiența companiilor, neo-comunitarism pentru a echilibra relația politică dintre individ și societate, community-building pentru a reduce violența și alienarea în spații urbane suprapopulate, chiar și coworking pentru a permite infuzii de creativitate într-o piața suprasaturată de standardizare. Există însă în toate aceste cazuri și o componentă motivațională personală, o nevoie existențială de comunitate, de refacere a „atașamentului“, cum ar spune Bruno Latour. „Comunitatea“ poate fi deci un mijloc pentru atingerea unor scopuri supraindividuale, dar și un scop în sine, pentru împlinirea unor nevoi personale de sociabilitate. O comunitate la purtător, de fapt, pe care o alegi și/sau în care ești ales, nu una în care te naști sau ești plasat prin forța lucrurilor și căreia trebuie apoi să i te supui.

Dar mai este ceva interesant în aceste reveniri la comunitate: decuplarea de la timpul societății, o reacție la fast prin aderarea la slow movement, de la slow food inițiat de Carlo Petrini la slow science, promovată de Isabelle Stengers și trecînd prin slow development și chiar o reevaluare a slow economy.

Este ca în cazul „tradițiilor“, îmi trece mie prin minte. Acestea re-produc trecutul, evident, dar o fac selectiv și electiv: îmi aleg trecutul care mi se potrivește, nu mă las determinat de acest trecut, nu practic obiceiurile moștenite din neam pentru că fac parte din neam și n-am încotro, ci pentru că – și în măsura în care – constituie o experiență care mă îmbogățește spiritual pe mine, aici și acum, dar cînd și cît îmi doresc: nu locuiesc într-o casă țărănească, dar mă duc să vizitez și să mă bucur de casele din Muzeul Satului sau îmi (re)fac o casă „tradițională“ pe gustul meu. Așa și în cazul acestor neo-comunități: nu fac parte dintr-o comunitate în care socializez după cum îmi dictează uzanțele acesteia, ci îmi construiesc propria comunitate a unor valori electiv împărtășite. Și o fac în felul și în ritmul meu, nu cel dictat de time is money: merg în spații coworking, dar cînd mă scol și fără a socoti rentabilitatea economică a fiecărei ore petrecute acolo; pot să stau și pur și simplu de plăcerea socializării. Pe scurt, împărtășesc cu alții în măsura în care eu sînt liber să o fac; în măsura unei sympathia dintre autenticitățile noastre individuale?…

În 1927, Hugo von Hofmannsthal lansa conceptul paradoxal de „revoluție conservatoare“, o critică și o reacție față de modernitate din interiorul acesteia. Pe această filieră și pentru a ne adapta la contextul postmodern al acestor neo-comunități, am putea vorbi, se pare, despre o „neo-revoluție conservatoare“… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.