Amuzamentul ca o condiție a vieții actuale

Publicat în Dilema Veche nr. 773 din 13-19 decembrie 2018
Amuzamentul ca o condiție a vieții actuale jpeg

Simțul realității și simțul puterii merg mînă în mînă și se sprijină unul pe celălalt. Adesea, această „putere“ ia forma elevat intelectuală a „seriozității“ ca atare, a puterii ce stă în gîndirea rațională, logică și bun-simț intelectual autoatribuit (unii numesc chestia asta „suficiență“…). Pare mult mai benign, dar să te ferească Dumnezeu de habotnicii „seriozității“!

Tatăl meu a fost un astfel de om „serios“, mai exact, un medic serios. Cu vederi largi, desigur, dar serios pînă în măduva oaselor. Eu n-am avut altă soluție sănătoasă decît să-mi inventez un simț al umorului ca să contracarez și să scap de dominația seriozității paterne: a fost pur și simplu modul meu – elegant, zic eu – de a-mi ucide tatăl. Simțul umorului a fost reacția mea de apărare la ceea ce am trăit ca o limitare castratoare a „realității“ la „seriozitate“; a fost, inițial, o simplă negare.

N-am vrut niciodată să fiu un „om puternic“, pentru că asta ar fi implicat să fiu și un om „serios“ – nu devii puternic așa, în joacă! Or, pe de o parte, n-aveam nici un chef să semăn cu tatăl meu la acest capitol; pe de altă parte, n-aveam cum să fiu altceva decît marele timid care eram – și știam că sînt; Jiminy nu mi-ar fi permis niciodată o astfel de jalnică eschivă! Reactiv, timid, inconștient, simțul umorului s-a insinuat în viața mea, transfigurînd în timp timiditatea mea socială în modestie existențială, adică, practic, un handicap într-un atu. Nu, chiar nu am vrut vreodată să fiu un om puternic, am vrut să rămîn la locul meu – iar asta nu din frică, pasivitate sau lipsă de voință, ci dintr-o epifanie a umorului: nu există „oameni puternici“! Iar această revelație mi-a permis să am o viață fericită, nu în ciuda faptului că n-am devenit un bărbat puternic, ci tocmai pentru că am rămas un fragil bine temperat și „la locul meu“. Mai mult, tocmai această senină marginalitate mi a permis să mă joc de-a puterea și cu oameni puternici, pentru că, prin această punere la distanță pe care ți-o oferă umorul, totul devenea atît de previzibil…

Această reacție inițială la seriozitate și simțul realității s-a așezat într-un stil de viață, apoi într-un adevărat Weltan­schauung și am practicat acest sport sistematic, pînă la capăt, am făcut-o cu plăcere și – n-are rost să mă joc de-a modestul în această privință – am adus multă plăcere celor din jur. Iar plăcerea lor a alimentat umorul meu. A fost totdeauna o jubilație – una împărtășită adesea, cred eu. A fost un mecanism de apărare? Ba bine că nu! Acest simț al umorului mi-a permis să nu simt angoasele vieții, să le „anesteziez“ într-o anumită măsură, fără a le nega însă vreodată existența și gravitatea. M-am mai aflat de două ori în fața morții, o dată cu un cancer, o dată cu infarct. De fiecare dată, (mi-)am prezentat aceste experiențe la modul cel mai „sociabil“ cu putință: am avut deja două întîlniri cu Moartea și am impresia că ne-am înțeles bine – explicam eu pe cel mai firesc ton cu putință, ca și cum aș fi povestit ce am cumpărat duminică de la piață. Sînt un bun ascultător, la cîte a văzut la viața ei, poate că are și Moartea nevoie să „verbalizeze“, să se „afilieze“ din cînd în cînd – continuam eu să explic. Și chiar sînt convins – în registrul (auto)ironiei, desigur – că sînt cel mai bun interlocutor al Morții – ceea ce nu știrbește cu ceva nici măreția Morții, nici amploarea angoasei mele fața de Moarte, ci doar le face să se îngăduie pentru o vreme, să petreacă un timp împreună. Prin natura sa profundă, umorul este cu adevărat simț al umorului în măsura în care nu se lasă nici copleșit de Moarte, dar nici îmbătat de Viață, ci încearcă să-și croiască un răspuns pe măsură la întrebarea care există în noi toți, chiar dacă doar puțini devin conștienți de ea: cum poți să trăiești în prezența morții? Umorul își păstrează natura și rostul atunci cînd nu este nici rîs homeric, rîs eroic, rîs care se ia de piept cu absurdul lumii – și deci al Creației –, dar nici rîs de conivență, rîs de bon viveur, rîs amnezic; cine vrea doar să uite, mai bine se apucă de băut! Atît Absurdul, cît și Povestea care încearcă să-l asedieze (și reușește adesea) sînt la fel de imaginare – sau de plate și de nepătruns – precum întunericul dintr-o noapte fără lună. În aceste condiții, umorul ar fi opțiunea de a sta în casă, în jurul unei mese sau lîngă focul din sobă, și să te amuzi, creativ și decent, pe seama întunericului de afară. Asta nu va schimba cu ceva întunericul de afară, dar îți va aduce ceva lumină în casă. Totdeauna am crezut că, pînă una-alta, aceasta este cea mai bună opțiune în viață – și am practicat-o, credeți-mă, cu un zel de admirat! Simțul umorului, rîsul în sensul sugerat mai sus este, de fapt, cel mai răspîndit anestezic uman, care acoperă o gamă largă de materializări, de la antinevralgicul social al jovialității și glumelor de societate la morfina cronică a rîsului ontologic. Circulă chiar și un soi de legendă creștino-psihologică în această privință: cică, întrebat de Om de ce pe el L-a lăsat atît de lipsit de apărare în timp ce pe leu, pe elefant, pe broasca țestoasă, de pildă, i-a înzestrat atît de bine, Dumnezeu i-ar fi răspuns: Da, dar ție ți-am oferit cea mai puternică armă: simțul umorului. Personal, mă îndoiesc: sînt aproape convins că Dumnezeu nu are simțul umorului…

Nu, simțul umorului nu este apanajul „oamenilor puternici“, adică al celor care sînt mînați în luptă de dorința, chiar de nevoia de a se simți puternici, de a-și exercita un soi sau altul de control asupra lumii și mai ales asupra celorlalți oameni. Mai mult, simțul umorului riscă să dizolve Puterea, adică, în ultimă instanță, Lumea, lumea „reală“, lumea „serioasă“, „adevărata“ lume, creată și alcătuită din putere: rîsul este o contraputere indiferentă la propria sa putere. Dar este și el o formă de putere: nu ai simțul umorului doar așa, faute de mieux, din slăbiciune sau elevată plictiseală. Ce vreau să spun cu asta este că, dacă știu foarte bine că acest simț al umorului al meu nu este expresia unui „om puternic“, știu și că el este o expresie și o dovadă a unui alt soi de putere: vă asigur că nu este deloc ușor să-ți păstrezi, coerent și consecvent, simțul umorului! Și vă asigur și că nu am luat niciodată în derîdere această putere a mea; doar că nu am luat-o niciodată prea în serios…

Mai este, cred, un lucru important de spus despre acest soi de putere a rîsului. Dacă puterea „oamenilor puternici“, a celor cu „simțul realității“, este o putere solitară, centrată pe sine, o putere verticală, ierarhică și ierarhizatoare, o putere care te distinge și te desparte de ceilalți, puterea celor cu „simțul umorului“ este una solidară, care nu poate exista decît printre, împreună și, în ultimă instanță, pentru ceilalți. Am mai spus-o, știu, dar niciodată pînă acum nu m-am gîndit la simțul umorului și cu atît mai puțin la cum și de ce l-am practicat cu atîta consecvență. Iar acum îmi dau seama tot mai bine că a fost forma mea de iubire (da, știu, ați mai auzit astfel de declarații tîmp-patetice…), de a iubi viața și oamenii (ceea ce este cam același lucru); mai exact, de „dar și contra-dar“, de reciprocitate caldă și permanentă cu ceilalți, cărora le-am oferit luminișurile umorului și am acceptat darul bucuriei lor. Culmea e că un fost student a fost cel care mi-a atras atenția asupra acestui fapt, atunci cînd i-am mulțumit pentru vorbele de suflet pe care mi le-a trimis după internare. E de datoria mea! – mi-a explicat el. Dumneavoastră ne-ați dăruit atît de mult, noi am acceptat tot timpul, că așa ne-ați spus, că darul nu se refuză niciodată, iar acum a venit vremea reciprocității, a sosit momentul de a vă returna darul. Nu dumneavoastră ne-ați bătut la cap cu Mauss și cele trei reguli ale darului? Mda, avea dreptate… Împărtășit, rîsul este un legămînt moral, un pact social pe care nu ai dreptul să-l încalci – iar dacă o faci, este una dintre cele mai jalnice mîrșăvii. Ca atare, nu poți niciodată să abdici de la simțul umorului în prezența celorlalți, nu poți să-i dezamăgești, pentru că nu vrei să te discreditezi, să-ți bați joc de întreaga ta viață. La spital însă, singur cu durerea, tot ce a mai putut face sărmanul Gașpar (așa-l cheamă pe corpul meu…) a fost să adune totul într-un atac de panică, avertizîndu-mă astfel prin toate organele că aici există o limită. Redus la tăcere, am tăcut o vreme; dar cînd am vorbit din nou, m-am străduit ca măcar să imit simțul umorului…

După cum am mai spus, spectrul a ceea ce numim, generic, „simț al umorului“ este unul extrem de larg – și la ambele extreme iese din jurisdicția „mecanismelor de apărare“ propriu-zise. La extrema sa inferioară, decăzută, umorul poate deveni un simplu instrument de dominare, o strategie de atac, nu de apărare: satira, ironia demolatoare, glumele răutăcioase, zeflemeaua nu își propun să facă haz de necaz, de necazul existențial, comun, al tuturor sau al multora, ci să producă necaz, să-l degradeze, chiar să-l desființeze pe celălalt. Eugen Istodor are o interesantă teză de doctorat despre umor și satiră în publicistica românească, în care, spre surprinderea mea, a identificat utilizarea mult mai frecventă a satirei în presa vremii ca armă vindicativă decît ca umor senin. Nici măcar Caragiale nu a fost total străin de aceste practici curente în luptele publice de concurență, invidii, goană după posturi etc. – ceea ce, desigur, nu schimbă cu nimic statutul și statura lui Caragiale, ci doar arată că Marele Maestru era și el om, care se lupta cu armele curente ale lumii într-o lume care nu i-a fost totdeauna favorabilă. Pe de altă parte însă, exact acest gen de umor acid este o armă imparabilă în lupta socială cu toate poncifele, clișeele, fundamentalismele și habotniciile. Prin urmare, și într-un caz, și în celălalt, „simțul umorului“ nu este un „mecanism de apărare“, ci o strategie de atac, de luptă pentru o cauză mai bună sau mai puțin bună.

Foto: Chris Bodelle, flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.