Securitate, antropologie și antropologia Securității

„Lucrarea de față este polifonică.“ Așa își începe Katherine Verdery recenta carte intitulată Viața mea ca spioană. Nu prea sîntem obișnuiți cu așa ceva. De obicei, lectura propriului dosar are ca efect doar revolte și perplexități, altminteri cît se poate de explicabile. Verdery nu face excepție, dar încearcă să meargă mai departe și să facă un soi de etnografie a Securității și autoetnografie a experienței sale cu aceasta.

Vocea antropologului răzbate astfel prima de dincolo de dosar, pentru a se întreba: „Cît de mult seamănă activitatea practică a unui antropolog cu spionajul?“. Analogiile care ies la iveală pot fi derutante. În fond, viața socială este clasificare, adică atribuire a unei categorii sociale definitorii, iar orice clasificare este un act de putere. Statul – în speță serviciile secrete – are această putere de a „crea oameni“, de a atribui personaje, iar oricine își citește dosarul va avea surpriza să descopere un personaj diferit de persoana care este, care credea că este. Dar există și o putere academică, uneori pusă în slujba statului (eventual, direct a serviciilor secrete sau a armatei), alteori constituită ca un fel de contraputere, care clasifică și ea oamenii în primitivi și civilizați, înapoiați sau dezvoltați, occidentali sau orientali, tradiționali sau moderni, membri autentici ai unei culturi sau ai alteia, în culturi ale rușinii sau ale vinei, culturi-rezistente-la-dezvoltare sau, dimpotrivă, favorabile-dezvoltării, în societăți agresive sau pașnice etc. Iar aceste etichetări au mai departe consecințe cît se poate de reale asupra colectivităților respective. Pe ce bază? Pe baza iscodirii unor „informatori“ de teren. Există, desigur, „diferențe între metodele noastre“, precizează imediat Verdery: antropologia nu obține niciodată datele sub constrîngere, ci prin seducție. Dar lucrurile se nuanțează din nou: oare un „securist“ profesionist nu recurge și el, adesea, la seducție, iar cei mai periculoși informatori nu sînt cei seduși de misiunea lor?

Mai departe, cercetătorul de teren crede că el și doar el se confruntă direct cu realitățile terenului. Dosarul de urmărire într-o țară a Blocului comunist îl convinge însă de contrariu: „munca de teren într-o țară comunistă îl insera pe cercetător direct într-o context global“, cel al Războiului Rece, astfel încît „un antropolog pe teren era un punct în care se intersectau forțe politice globale“. Pe teren, te crezi păianjenul care își țese meticulos pînza cunoașterii, pentru a descoperi că, cel puțin într-o anumită măsură, nu ai fost decît musca din altă plasă țesută aiurea. Și aflai mult mai tîrziu, deoarece totul era „secret“.

Cum puteai să faci atunci cercetare „adevărată“ în condiții de suspiciune și secretomanie? Nu puteai, sîntem obișnuiți să răspundem. De fapt, puteai, ne dovedește Katherine Verdery, măcar prin excelentele sale publicații realizate exact pe baza acestor terenuri. Și detaliază în cartea de față, trecînd în revistă toată gama umană de relații de care a avut parte, de la ospitalitate la ostilitate, de la respingere la adoptarea ca „membru al familiei“: „aceasta este una dintre cele mai mari plăceri ale etnografiei: să fii adoptat în relațiile care contează cel mai mult pentru gazdele noastre“.

Această diversitate de situații, probabil, o face pe Verdery să dea cuvîntul și „informatorilor“, dar și unora dintre „securiștii“ pe care i-a descoperit în dosarul său, realizînd astfel mai degrabă o etnografie a „culturii Securității“ decît satisfacerea unei curiozități personale. Și rezultatele merită pe deplin efortul, căci tipologiile sînt mult mai diverse decît stereotipul curent. Pe de o parte, „explorarea acestor dosare ajută la descompunerea identității «totalitare», monolitice, a Securității“, nu pentru că ar fi existat securiști buni și securiști răi, ci pentru că existau tot timpul rivalități între facțiuni, abordări și strategii diferite la niveluri diferite și schimbări de orientare: fie doar și lista de „nume de cod“ de care a avut parte Katherine Verdery, cu portretizările diferite de la caz la caz, este suficient de derutantă. Pe de altă parte, universul „informatorilor“ este și mai variat, de la cei zeloși și oportuniști, la cei înfricoșați, de la „Silviu“, prietenul care a dezamăgit-o cel mai tare, dar de care se desparte în lacrimi cînd îl revede pe patul de moarte, la „Anton“, probabil informator și el, dar vulnerabil, fiind un homosexual înspăimîntat că ar putea fi dat de gol, doamna M., „care a acceptat această misiune (primită de la autorități, de a o găzdui pe Verdery) cu mare îngrijorare, căci se temea de posibilele consecințe pentru ea, pentru locul ei de muncă și pentru familie“ etc. Poate va face cineva, odată, și o istorie a „informatorilor“, nu doar a „victimelor“; „etnografia“ lui Verdery în această privință este doar un prim pas.

Și ce se întîmplă cu „obiectivul“ Katy/Katiusha/Vera/Folclorista/etc.? Ea devine obiectul unui soi de „autoetnografie“ și încearcă să se redescopere după privirile în oglinda „lacaniană“ a dosarului său de urmărire. „Faptul că ai dosar îți dă senzația că ești important“ – realizează ea, amuzată. Dar cîți s-au amuzat pe această temă? Apoi amintește că o anumită dedublare a identității este proprie și antropologului pe teren. „Adesea [cercetarea pe teren] necesită un fel de întoarcere în copilărie, mai ales la început“, iar „această cvasi-infantilizare a antropologilor adulți ne poate face foarte vulnerabili la formele regresiei – în mod sigur așa a fost în cazul meu – și nu mai sîntem cine sîntem. (…) Dezvoltasem un fel de român lăuntric (să fi fost chiar Doppelgänger-ul meu personal?), care era încîntat să încalce regulile într-un mod pe care, în general, mi-l interziceam“. Pe acest fond deja fragilizat, personajele care te asaltează din relatările dosarului sînt cu atît mai invazive. „Într-un fel, cu aceste date de la Securitate este ca și cînd aș intra pe mediile sociale: datele se învîrtesc în jurul meu ca un nor, formînd imagini ale mele care au foarte puțin în comun cu ceea ce gîndesc eu despre mine însămi“. De aici mai departe se înșiruie perplexitățile reflexive.

O existență post-dosar este totdeauna și un soi de post-existență, căci imaginea din oglinda dosarului, oricît de fantasmată ar fi ea, te urmărește ca propria umbră. „Ca să fiu sinceră“, recunoaște Katherine Verdery, „nu mai știu ce fel de carte este aceasta.“ În orice caz, parafrazîndu-l pe Lévi-Strauss, aș spune că, pentru Verdery, dosarul său nu este bun de citit, ci bun de gîndit, căci un „dosar“ nu este doar denunțarea unui denunț. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Etnogeneză și țuică, Editura Polirom, București, 2018.