Praful cosmic
Dragă Andrei,
După ce mi-ai trimis textele tale și așteptînd să merg la tomograf, am avut o revelație de pozitivism transcendental. Iată cam cum ar arăta lucrurile din această perspectivă: totul începe cu Praful Cosmic; cîndva, tîrziu, are loc Întîmplarea Extravagantă care se va chema „lumea vie“, „viața“; mult mai rapid după aceea, cauzal-aleatoriu, apare o formă de viață care se va chema Om; în foarte scurt timp după aceasta – sau poate chiar odată cu aceasta –, Omul începe să producă Povești sau, mă rog, să se întruchipeze în Poveste, iar lumea vie începe să fie povestită (cultul strămoșilor, de pildă, cosmogonii etc.) –, apare deci Povestea; peste noapte (adică în doar două-trei milenii), Omul devine el însuși poveste și ajunge să fie povestit în loc să povestească – dar va fi fericit chiar și așa, cîtă vreme va crede în Poveste; în ultima fază, Omul este depășit de Poveste, care a devenit mai deșteaptă decît el și care reinserează praful cosmic din care a provenit în ultimă instanță. Concluzie: Povestea este primul „robot“, primul produs de inteligență artefactuală creat de Om, care îi prelungește acestuia devenirea, dar care ajunge și să-i depășească limitele firești. Surprinzător, Creația nu e la început, ci la sfîrșit: ea începe ca umană, nu ca divină – dar s-ar putea să recupereze/reintegreze ceva din praful cosmic, care cine știe dacă și în ce fel este el și „divin“?…
Ce-mi place cel mai mult la această versiune este următoarea consecință cît se poate de plauzibilă: cînd roboții umanoizi vor deveni suficient de inteligenți încît să priceapă istoria Poveștii, dar nu și cu suficient simț al umorului încît să accepte faptul că nu sînt decît a n+1 versiune, cam lipsită de imaginație, a Poveștii, ei bine, în acel moment se vor sinucide în masă!
