Jocurile sociale ale neamului

După 30 de ani de apariție neîntreruptă, Dilema / Dilema veche este mai mult decît o revistă de cultură, mai mult decît o instituție culturală, mai mult decît un reper, este un veritabil tezaur cultural. Cam tot ce a însemnat prezență valoroasă în cultura română post-decembristă a trecut, într-un fel sau altul, prin paginile revistei noastre. Tradiția noastră este atît de bogată și de puternică încît, parafrazînd o vorbă a lui Edmund Burke, avem sentimentul că revista ca atare este o întîlnire între cei ce au scris-o, cei ce-o scriu și cei ce-o vor scrie. Sîntem, cu alte cuvinte, o lume!

În an aniversar, omagiem această tradiție și o readucem în fața ochilor cititorilor noștri. Sîntem ce sîntem în mică măsură datorită nouă, celor care facem revista astăzi, și în mare măsură datorită celor care au fondat Dilema, conferindu-i o origine culturală atît de nobilă. Pe tot parcursul acestui an, din cînd în cînd, ne vom aminti de cei cărora Dilema / Dilema veche le datorează atît de mult.

Vintilă Mihăilescu (1951-2020) a adus revistei noastre mai mulți prieteni decît oricare alt colaborator. Scrisul lui era de un echilibru neverosimil în nebunia publicisticii românești de după 1990. Într-un stil curat și limpede care dezvăluia lumii un intelectual onest, rubrica pe care Vintilă Mihăilescu a ținut-o ani în șir în revista noastră, niciodată lipsită de o undă de umor, plină de substanță și de inteligență, s-a bucurat constant de o mare simpatie publică. Pentru mulți dintre noi, Vintilă Mihăilescu a întruchipat antropologul așa cum trebuie să fie. Ultima perioadă a vieții, petrecută mult prin spitale, a fost pentru el un prilej de a continua observațiile asupra omenescului, privindu-se pe sine însuși. Au rezultat texte și corespondență (mare parte din ea purtată cu fondatorul nostru) de o valoare antropologică remarcabilă, dar încărcate de o forță emoțională extraordinară. Studenții săi l-au adorat, cititorii l-au admirat, dar el a rămas mereu egal cu sine, de fiecare dată surîzător și generos. Vintilă Mihăilescu este acela dintre marii noștri duși care rămîne deopotrivă imortalizat în Panteonul imaginar al Dilemei, dar și viu în inimile multora dintre noi. (Sever Voinescu)

***

Rudenia nu este nicăieri un fenomen biologic; ea este ceea ce o cultură înţelege să facă din relațiile sale „de sînge”, din alianţele matrimoniale şi/sau înrudirile „spirituale”, în conformitate cu viziunea sa despre lume şi interesele sale sociale particulare. În primul rînd, ea funcționează pretutindeni ca sistem de rudenie, iar sistemul nu este un dat biologic, ci o construcţie socială. 

Neamul va fi astfel şi el în bună măsură ideologie şi nu doar simplă biologie, „arbore genealogic”. El presupune în primul rînd o memorie socială a ascendenţei, niciodată dezinteresată. „Memorizarea unei spițe de neam colective este un fenomen social de creare a unui sistem juridic de înrudire care nu se poate ivi decît în anume condiții sociale“ – ne spune H.H. Stahl. „Anume, trebuie ca memorizarea spiței de neam să fie legată de un interes practic. Conştiinţa înrudirii nu este deci un fenomen care însoţeşte automat fenomenul biologic al înrudirii, ci este condiționată social.”

Care este deci „interesul practic” al neamului?

Simplist vorbind, am putea spune că acesta este unul de apărare a drepturilor şi resurselor comunității de rudenie în raport cu diferite categorii de „elemente alogene”, mai mult sau mai puțin amenințătoare pentru soarta „neamului”. Ca strategie socială, neamul se va orchestra astfel diferit, în funcție de diferitele perioade istorice sau contexte locale, pe scurt, în funcție de „interesul practic” de moment. 

Astfel, în îndelunga perioadă de destrămare a obştei devălmaşe, pe măsură ce apar interese antagonice rezultate din lupta între „autohtoni” şi „străinii acaparatori” sau între autohtonii bogaţi şi cei săraci, satul va fi divizat după criteriul „cetelor de neam”, destinate să organizeze apărarea împotriva rivalilor. „În momentul cînd satul acceptă recunoaşterea unui anume număr de cete cu drepturi egale“ – ne spune acelaşi H.H. Stahl – „se cheamă că un nou sistem de calculare a drepturilor devǎlmaşe a luat naştere: satul, de aici înainte, va umbla pe numărul de «bătrîni», cîte au fost şi cetele recunoscute de către sat. Avînd părți egale, aceşti moşi sînt considerați fraţi, şi astfel legenda eroului eponim poate lua chip ca ceva de la sine înţeles.“ Altfel spus, strămoşii se nasc în prezent, ca legitimare, ca sistem de drept cutumiar menit să apere prin prestigiul aproape sacru al vechimii o tranzacţie a „interesului practic” a unor grupuri de „descendenți”. Cît de „genealogice” erau aceste spițe de neam, ne-o sugerează şi următoarele stări de fapt: astfel, în 1806, satul Dragoslavele „umblă pe 22 moşi şi jumătate”, un anumit grup de familii fiind considerat prea mic pentru a lua parte la fel de mare ca ceilalţi; sau, mai aproape de noi, în zona Cîmpulungului, „interesul practic” al unei reîmpărțiri a făcut să se treacă de la 12 neamuri recunoscute social la 13. 

Neamul joacă astfel, în această perioadă, un rol dublu, complementar: 1) cel de armă economică, fiind un argument de drept cutumiar în procedurile de partaj şi de moştenire a pămînturilor; 2) acela de armă ideologică, de păstrare a coeziunii şi avantajelor neamurilor „autohtonilor” confruntate cu diferite categorii de „străini”. 

La altă scară, Neamul românesc se naşte şi el urmînd, în mare, aceeaşi logică: „interesul practic” de apărare a resurselor şi drepturilor unei comunități mari de „autohtoni” în confruntarea lor cu diferite categorii de „străini” a generat „memorizarea unei spițe de neam colective”, descendente din „Moşul Traian”. Şi astfel toți românii au devenit fraţi... 

Neamurile ți le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi singur – se spune. Cîtă vreme cît ce era dat de la Dumnezeu era un bun argument pentru păstrarea „rînduielii din bătrîni”, oricît de supusă ar fi fost aceasta vicisitudinilor „interesului practic”, neamul şi-a păstrat osatura sa istorică, legitimarea prin vechime, prin „cum a fost dat de la Dumnezeu”. Comunismul laicizează şi neamul, fără a-l face însă să dispară. Acesta devine acum mai lax, mai „descurcăreț”, mutînd centrul de greutate de pe descendenţă pe alianţă. Naşii, personaje ale rudeniei spirituale mai puțin „date” şi deci mai uşor de „ales”, capătă un rol tot mai mare în strategiile de neam. Neamul se desfășoară acum mai mult pe o orizontală a relaţiilor prezente (care pot constitui un „interes practic” pentru membrii neamului) decît pe o verticală a descendenţei (care nu mai legitimează nimic, deci devine neinteresantă)*. Aproape că s-ar putea spune că „sînt neam cu cine mă ajut” şi, complementar, „cei cu care mă ajut îmi sînt ca neamuri”. Păi, unchiul cutare nu mai face parte din neam – ne explica nu de mult un ţăran –, că a plecat la oraş şi nu mai dă pe aici. Neamul devine tot mai mult o selecție pragmatică de rudenie, menită în continuare să apere resursele şi drepturile „noastre” în confruntarea cu „ei”, ce funcționează ca o rețea de clientelism. O reţea premodernă însă, care leagă între ele elemente de rudenie, fie ele şi „revăzute şi adăugite”, şi nu indivizi, în sensul modern al cuvîntului.

Cu aceste neo-neamuri a început şi tranziția noastră spre modernitatea economiei de piață. Şi cum modernitatea înseamnă, în acest plan, emanciparea individului prin desprinderea de structurile şi exigențele rudeniei, ţelurile tranziției intră în conflict structural (şi) cu această realitate socială masivă. Dar probabil că tocmai aceasta înseamnă tranziție... 

* Strategia eroului eponim, adică a legitimării prin vechime, va fi păstrată doar la nivelul politicii naționale, cu revizuirile de rigoare: „moşul Traian” va fi înlocuit de „moşul Burebista” etc.

(apărut în Dilema, anul V, nr. 240, 29 aug. – 4 sept. 1997)

Drama opțiunii

Îmi povestea un coleg, zilele trecute: „Copiii ăştia (se referea la studenții săi) nu au curajul opțiunii, le e frică pur şi simplu să aleagă şi să își asume riscul propriei alegeri. Ieri am avut examen. Unei fete, care nu a ştiut mai nimic, i-am spus: «Acum nu pot să-ți dau decît un cinci, mai mult de milă. Dar, în mod cert, la toamnă ai putea să obţii o notă mai mare. Alege». A stat puțin pe gînduri, încurcată, după care a izbucnit pur şi simplu în plîns, spunîndu-mi: «Alegeți dumneavoastră». Ar fi fost la fel de supărată pe mine dacă o treceam cu cinci sau dacă o picam. Dar ceea ce a adus-o în stare de exasperare a fost că ea și nu eu trebuia să decidă între aceste două posibilități”. Avea dreptate colegul meu, doar că problema nu este a „copiilor ăstora”, ci a noastră, a tuturor. Spațiul social al alegerilor este, în mare măsură, o realitate nouă, pe care nu prea ştim încă să o gestionăm. Înainte, alții alegeau pentru noi. Ne rămînea doar opțiunea de a-i „păcăli”. Dacă reuşeam, era meritul nostru; dacă nu, era vina lor. Oricum, psihologic şi moral, nu aveam prea mult de riscat. 

În prezent, asumarea riscului a devenit o coordonată majoră a existenţei noastre sociale. Şi primul „risc” ce trebuie asumat este cel al alegerii în sine (a nu alege este tot un risc, pe care trebuie să ni-l asumăm, că o vrem sau nu!). 

În atitudinea faţă de risc există o opoziție clasică, între asumarea riscului şi evitarea eşecului. Pe de o parte, „cine nu încearcă nu cîștigă”; pe de altă parte, „încearcă doar dacă n-ai ce pierde”. Pe de o parte, opțiunea pentru iniţiativă şi responsabilitate individuală, cu riscurile lor; pe de altă parte, preferinţa pentru conformism şi securitate socială, cu avantajele lor. Societățile moderne (şi cu atît mai mult varianta lor de piaţă) tind să privilegieze prima variantă; cele tradiționale, pe a doua.

O modestă cercetare, realizată împreună cu colega Ionica Berevoiescu pe un eşantion al populației bucureştene, ne-a sugerat o situație „originală” a tranziției noastre: se poate trăi  (deocamdată) aproximativ la fel de mulțumit și împăcat cu sine („satisfacție de viaţă” pozitivă, în termeni mai tehnici) şi cu o opțiune, şi cu cealaltă. Nemulţumirea, insatisfacția, angoasa se adună mai ales la cei care nu au tranşat între cele două atitudini, care le amestecă, care „nu ştiu ce vor”, care aleg riscul cu condiția să fie asiguraţi; pe scurt, care încearcă, naivi, să îmbine avantajele ambelor tabere. Or, aşa ceva „nu ține”! 

Aşadar, doamnelor şi domnilor, faites vos jeux, rien ne va plus...

(apărut în Dilema, anul V, nr. 233, 11-17 iulie 1997)