Epilog
Cum de am ajuns oare amîndoi, venind din orizonturi esențial și contextual diferite, la ideea de Poveste? Cred că pe undeva, înainte de a o căuta, o aveam deja pe undeva în noi, că pur și simplu ne plăcea: este o prea clară jubilație în concluzia Marii Povești la care se pare că am ajuns pentru ca să nu se fi ascuns ceva din ea în premisele hedoniste pe care le împărtășim într-o nemărturisită măsură.
Ce-mi place în plus la această viziune a Poveștii, a literaturii/regiei subiacente, este că rezolvă (?) problema fatalității: dacă sîntem prinși în „urzeală și beteală“, dar aceastea sînt „organizate prin suveica dinamică a liberului nostru arbitru“, dacă „ne mișcăm pe un drum pre-scris, dar la țeserea căruia sîntem invitați să participăm“, dacă, pe scurt, „evoluăm între covor și poveste“, ce putem să ne dorim mai mult? Destinație, destinul nu mai poate fi pre-destinație, căci trebuie mai întîi povestit, regizat, ba chiar jucat (în sens de „performat“). Destinația este atunci drumul spre sens, necesar ca drum, dar nu și ca finalitate? Mie îmi place cum sună! Dar va rămîne tot timpul deschisă marea problemă: Cine este autorul Poveștii? Povestim sau sîntem povestiți? Deocamdată se pare că împărtășim convingerea (?) că Omul este cel puțin părtaș la Poveste – ceea ce pentru mine este suficient pentru a mă face fericit. Deocamdată…
Este de asemenea simptomatic faptul că amîndoi recurgem la metaforă – și o facem cu profundă venerație: pur și simplu, în acest caz, nu se poate altfel! Ce este absolut surprinzător (și încîntător) pentru mine este cum, pornind din spații profund diferite, s-ar zice chiar opuse, ale metaforicului, ajungem, pe măsură ce ne învîrtim tot mai aproape de Poveste, la un limbaj metaforic foarte apropiat. Conjunctural, eu am pornit, în spitalul meu, de la metafore corporale, iar prima mea mare metaforă a fost… constipația. „Etiologia“ acestei metafore a fost prima experiență „psiho-somatică“ de intrare în spațiul concentraționar al Spitalului: timp de trei săptămîni, corpul mea s-a închis în el și a amuțit. Cum nu sîntem obișnuiți să vorbim despre astfel de trivialități ale celui mai de jos nivel biologic al trebuințelor noastre, au trecut vreo două săptămîni pînă să aflu că și soția mea („aparținătoare“, cum se cheamă în limbaj spitalicesc) se afla în aceeași situație. Iar într-o zi, soția mea s-a întors cu poveștile despre constipație a două venerabile doamne. Concluzia acestora fusese următoarea: „Am încercat și cu ulei de parafină, să știi, dar nimic. Îți spun eu, asta nu e de la stomac, e de la spital!“ Și avea dreptate: o zi petrecută înapoi acasă, și nici eu, nici soția mea n-am mai avut nici o problemă. Întorși la spital, am luat-o instantaneu de la capăt. Revelația, elementară și ea, a constat în imposibilitatea de a plasa această constipație, de a o localiza: ea nu este nici în stomac, nu este nici în cap, nu este în nici un organ anume; înseamnă atunci că este în corp; dar asta mai înseamnă că este în noi, și deci că nu avem, ci sîntem un corp; și că, surpriză, corpul acesta care sîntem vorbește, ne povestește din noi, despre noi, iar noi nu înțelegem; pe cine nu înțelegem? Păi, pe noi… „Nu există cuvinte pentru anumite stări – constata Paul Valéry; atunci, niște organe care nu au deloc această funcție trebuie să preia aceste eforturi neputincioase de exprimare, de expulzare“. Simptomul este limbaj, conchide el, ca și mulți alți astmatici ai poeziei.
Ce metaforă, Andrei, Constipația! Important nu este ce vrea ea să însemne cu „adevărat“, ci faptul că deschide spre niște adevăruri de necuprins. Vom înțelege deci ceva cu adevărat fundamental despre Om în momentul în care vom reuși să deslușim măcar întrucîtva relația intimă, profundă și misterioasă dintre constipație și Dumnezeu!
Foto: Paul Chiorean, flickr
