EDITORIALE ȘI OPINII

Citeam zilele acestea despre La Malinche, care a fost fata unui nobil aztec local, vîndută ca sclavă de mama ei, care a vrut să-l facă moştenitor pe fratele vitreg al acesteia. Trădată de ai săi, i-a „trădat“ la rîndul său, devenind, după cum ştim, traducătoarea, apoi ibovnica fidelă a lui Cortes.

Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă.

Există, deseori, eforturi de a ajuta persoane aflate în nevoie, de a repara clădiri istorice de mare importanţă, dar pe punctul de a se dărîma, sau iniţiative inedite şi generoase de a îndrepta, măcar puţin, lumea deformată din jur.

Cum aceste rînduri sînt scrise cu cîteva zile înainte de Anul Nou, îmi asum un pariu: invazia românilor şi a bulgarilor asupra Insulei nu va avea loc. Reporterii tabloidelor, trimişi să-şi facă revelionul pe Heathrow, în întîmpinarea „hoardelor“, se vor întoarce spre redacţii cu mîinile goale.

Luat cu treburi, am aflat cu întîrziere despre demisia dlui Daniel Barbu din funcţia de ministru al Culturii. Înţeleg că a demisionat pentru că a zis ceva cu totul nepotrivit – a echivalat banii din programul naţional anti-SIDA cu bugetul unui festival de teatru, sau ceva de genul acesta.

Acum vreo zece ani, stam la o cafea şi la o vorbă (să ne treacă de plictiseală), la o reuniune a FMI, la Washington. Zice amicul de la France-Presse: „Eh, unde sînt vremurile de aur? Detaşat în Beirut, în anii ’80. Toţi eram cazaţi la un Intercontinental, în centru, departe de bombe şi gloanţe.

O poveste şocantă a circulat prin presă în ultimele săptămîni. Cu individul care şi-a împuşcat soţia şi fiul cel mare în America, apoi s-a retras în ţara de origine, adică la mama sa de la Braşov, care l-a denunţat la poliţie.

De-a lungul cîtorva stagii academice pe care le-am făcut, în ultimii 20 de ani, la diverse instituţii de învăţămînt superior din Regatul Unit, am întîlnit personaje extrem de interesante, demne de fixat, cîndva, într-o galerie a figurilor memorabile.

O formulă populară care trezeşte uneori nedumerire, prin orientarea evaluativă aparent contradictorie a termenilor componenţi, e pustiu de bine; mai mulţi vorbitori contemporani ezită în a-i atribui un sens mai curînd negativ sau mai curînd pozitiv.

Ne-am obişnuit, în ultimii ani, cu dosare făcute de Securitate transformate în cărţi. Am şi recenzat aici dosarele Brucan şi Stork. Stelian Tănase a început trendul dosarelor comentate, el a intercalat fragmentele din dosare cu fragmente din jurnalul său privat.

Mi se pare, de la o vreme, că niciodată, după decembrie 1989, viaţa politică din România nu a ajuns la un nivel atît de jalnic. Răfuieli surde, mediocritate agresivă, dezinteres criminal pentru problemele reale ale ţării, mitocănie, incompetenţă, haos. Dar am găsit un text din 2007, din care reiese că nimic nu e chiar atît de nou.

Sîntem în plină perioadă de schimbare a timpului, de moarte şi renaştere anuală a sa. Ocazie bună de a arunca o privire asupra „timpului la români“ şi ce s-a mai întîmplat cu el în ultima vreme. Căci, în ultimă instanţă, timpul sîntem noi, nu vreo categorie apriorică – drept care nici timpul nu mai este, uneori, ce-a fost...

Încetul cu încetul, această rubrică, înfiinţată acum şase sau şapte ani, pentru a lua apărarea vechiului oraş pe care-l ameninţă ofensiva demolatoare din toate colţurile lui, a devenit o culegere de fărîme de istorie a Bucureştilor. Nu sînt cruţate nici casele cele mai frumoase şi a căror vîrstă a trecut de un secol.

E în Iaşi, ca peste tot, o categorie de oameni asupra cărora nu există dubii. Probabil că sînt persoane care le aduc obiecţii legate de o idee, o teorie şi nu se sfiesc să facă public acest lucru, chiar cu zvîc în vîrful pixului, dar care, cînd vine vorba de recunoaşterea trudei şi argumentului, nu pregetă să facă o plecăciune.

Şi totuşi, în anul acesta nu am ieşit chiar rău în cadrul Uniunii Europene. Ba, chiar, putem consemna cîteva cîştiguri importante. Mai întîi de toate, România va primi 39,8 miliarde de euro în cadrul bugetului multianual al Uniunii Europene 2014-2020, cu aproximativ 18% mai mult decît în exerciţiul bugetar 2007-2013.

„Iubiţi fraţi şi surori, din nou şi din nou, frumuseţea acestei Evanghelii atinge inima noastră – o frumuseţe care este strălucire a adevărului. Din nou şi din nou, ne înduioşează faptul că Dumnezeu se face prunc, pentru ca noi să îl putem iubi, pentru ca să îndrăznim să îl iubim şi, ca prunc, se pune cu încredere în mîinile noastre."

Era fum în cîrciumă şi destul de multă gălăgie. Vineri seara: mulţi corporăţei lăsaţi la vatră pentru week-end şi cîţiva studenţi. Cam puţini. Poate şi din pricina preţurilor, relativ umflate. Deh, cafenea cu temă: la parter – irlandeză. La etaj – cehească.

Luna trecută, Faisal bin Ali Jaber a făcut o călătorie dinspre Yemen înspre Washington. A venit să pună o întrebare: de ce o dronă a Statelor Unite a deschis focul şi l-a omorît pe cumnatul său, om al clerului, care se declarase de multe ori contra Al Qaeda?

În urmă cu cîteva săptămîni, am citit un articol în Time, semnat de Joel Stein, despre noua generaţie occidentală „Me, Me, Me“, generaţie caracterizată prin două trăsături principale: narcisismul şi lenea. M-am întrebat în ce măsură aceste două atribute sînt caracteristice pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Într-o zi, după ce m-am învîrtit vreo 20 de minute prin centrul Bucureştiului în căutarea unui loc de parcare, pe o străduţă, am găsit în sfîrşit mult doritul spaţiu, într-un colţişor. Pentru a nu încurca circulaţia altor maşini, trebuia totuşi să mă urc cu roţile din spate pe trotuar.

Nu de mult, cineva m-a rugat să-l prezint unui cunoscut profesor universitar şi reprezentant al elitei intelectuale româneşti, despre care aflase că urma să vină fugitiv în urbea noastră şi pe care eu avusesem plăcerea să-l întîlnesc în trecut.

În ultima vreme, verbul a mermeli şi substantivul mermeleală au început să circule destul de mult în spaţiul public, mai ales în stilul colocvial al presei şi al comentariilor din Internet. Cele două cuvinte nu se găsesc în dicţionarele noastre curente, nici în glosarele argotice, astfel că sensul lor este dedus doar din context şi cu oarecare aproximaţie.

Deşi subtitlul zice că e vorba de reflecţii, cărţulia asta e mai degrabă un fel de carte de gen „Cum să…“ Doar că transpusă la zona politică. Merge pereche cu cea scoasă tot de Polirom, anul trecut – Manualul dictatorului (Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith, 2012).

Nu pot construi, în legătură cu Mihai Oroveanu, un discurs pios. Era, cel puţin în aparenţă, refractar la orice ornamentaţie retorică, la orice moft estetizant, la orice abuz de solemnitate. Îşi făcuse, de tînăr, un portret de „băiat de băiat“, bine instalat în propria corporalitate, temerar, aventuros, zdravăn.

Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea de pe buzele celor mai mulţi este: cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc.

Numele de străzi sînt presărate de-a lungul unui drum prin timp. Ele reflectă moravuri şi deprinderi de gîndire. Preocuparea de a găsi nume pentru noile străzi exista deja în 1890.

În Piaţa Sfîntul Gheorghe din Timişoara se fac lucrări de modernizare, parte a unui proiect european de reamenjare a Centrului Istoric al oraşului. Aşa cum se întîmplă de obicei în aşezările vechi, şi aici „sînt probleme“, ca să mă exprim în limbajul politic-adminstrativ.

Uitaţi de Schengen. Inventarul pagubelor după săptămîna chioară a democraţiei româneşti este cu mult mai amplu. În definitiv, eram deja lămuriţi în privinţa aderării la spaţiul european fără frontiere.

Probabil că cel mai evident simptom al decăderii politicii româneşti este continua deteriorare a vorbirii politice. Să lăsăm televizorul pentru un minut; e de-ajuns să răsfoim stenogramele şedinţelor Parlamentului, din vremuri diferite.

TVR3 a difuzat recent un colind cu versuri care te cam înfioară. Accentele antisemite din text erau de o duritate mult prea evidentă şi deveneau insuportabile pentru un telespectator educat, urban şi actual. Am aflat de păţanie din emisiunea unui post de ştiri, faimos pentru exagerări şi lipsa de echilibru editorial.

Ne-am obişnuit cu căldură în casă iarna, cu apă caldă nonstop, cu gaze fără fluctuaţii serioase, fără întreruperi programate de curent electric, cu magazine pline de toate bunătăţile din lume, cu mijloace de comunicare şi informare în fiecare buzunar, cu automobile pentru toţi şi străzi asfaltate, unde gropile tind să devină tot mai rare.

Deunăzi, doi colegi universitari erau prinşi într-o polemică aprinsă. „Ce este, în ultimă instanţă, un conducător?“ perora unul dintre ei. „Răspunsul plauzibil, în orice civilizaţie şi pe orice nivel de evoluţie umană, e probabil următorul: conducăto

Între numeroasele adjective depreciative din română, parşiv ocupă un loc interesant prin larga variaţie de grad: cuvîntul acoperă mai multe trepte de agresivitate, semantica sa extinzîndu-se de la o accepţie foarte negativă, acuzatoare şi insultătoare, pînă la una aproape duios-admirativă.

Actuala abordare a UE legată de acordarea finanţărilor este inconsecventă. În unele cazuri, cum ar fi, de pildă, Planul de Acţiuni legat de vize, UE a dat repere clare în schimbul accesului la finanţare, însă nu aceasta este regula generală.

Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un plic în care se afla o „notă testamentară“ cu „introducerea“ următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărţirii mele.“

Dacă de Sfîntul Andrei tot se deschid cerurile, nişte amici mai întreprinzători, la propriu şi la figurat, mi-au cerut să-mi aduc „luneta“ de antropolog şi să împărtăşesc unei selecte adunări cam ce văd eu din anul viitor.

Nu-i nimeni care să nu ştie că, în capitalismul pe care ne căznim să-l înjghebăm, scandaluri dintre cele mai mari izbucnesc în legătură cu construcţiile pe cheltuiala statului. Autostrăzi, poduri, săli de sport, patinoare sau, pur şi simplu, borduri.

În ultimii ani, şi pe fondul crizei, desfăşurarea activităţilor culturale din Iaşi a depins într-un mare grad de finanţările primite de la Primărie şi Consiliul Judeţean. Cele două au şi un cuvînt greu de spus în numirea managerilor unora dintre cele mai proeminente instituţii culturale din oraş.

Deşi candidatura sa rămîne la stadiul de zvon sau cel mult de ipoteză de lucru, guvernatorul BNR Mugur Isărescu se anunţă deja drept unul dintre jucătorii cu şanse foarte mari de cîştig la alegerile prezidenţiale de peste un an.

Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate şi nici măcar n-a încercat eseul.

Acum multă vreme, Adrian Năstase făcea prima sa vizită externă în calitate de premier, într-una dintre ţările cele mai importante ale Uniunii Europene. Aşa cum se obişnuia şi (încă) se mai face, delegaţia oficială era însoţită de un grup numeros de ziarişti.

Dacă tot e „luna cadourilor“, cum se spunea odată, e, poate, momentul să observăm ce se întîmplă cu două cunoscute magazine din Bucureşti, care, în ultima vreme, au încercat să se „modernizeze“. Unul este Cocorul.

Aflu de la „ştirile naţionale“ o informaţie senzaţională: revine în showbiz-ul autohton fenomenala trupă umoristică Vacanţa Mare! Mă reped la carneţelul de „idei“ pentru articole, unde reţin că am abandonat, cu ani în urmă, o temă ofertantă.

Ca multe alte grecisme intrate în română prin secolul al XVIII-lea, verbul a firitisi şi derivatele sale au rămas în uzul colocvial pînă azi, căpătînd o simpatică notă ironică. Ca orice cuvînt mai puţin cunoscut de majoritatea vorbitorilor, şi a firitisi e uneori folosit impropriu, prin lărgire a sensului sau asociere involuntară cu alte cuvinte.

Perioada ulterioară momentului Vilnius ar trebui să fie un moment de autoanaliză pentru UE. Din cei trei piloni ai Parteneriatului Estic (Acord de Asociere, Acord aprofundat de liber schimb – DCFTA, regimul de vize), două sînt acum concurate în mod deschis de către Rusia.

E o vorbă a lui Radu Cosaşu. Cînd cineva se miră, în prezenţa lui, de vreo nefăcută („Incredibil! Cum se poate aşa ceva?!“), el răspunde prompt: „Uite că se poate!“ Cu alte cuvinte, deşi aberaţia, inadmisibilul, incalificabilul pot fi „strigătoare la cer“, ele sînt, totuşi, posibile.

Agitaţie, emoţie, interogaţii, optimism programat... De data aceasta,  Ziua Naţională a României a fost mai vie decît în alţi ani. Trebuie să însemne ceva, este, cred, un tîlc în această relativă schimbare de atmosferă.

La această adresă a luat avînt o schimbare excepţională a situaţiei pe care de atîta timp o deplîngem – crima de a dărîma sau de a lăsa să se piardă în paragină mărturiile tot mai rare ale vechiului Bucureşti.