Un gînd la plecarea ministrului Culturii

Luat cu treburi, am aflat cu întîrziere despre demisia dlui Daniel Barbu din funcţia de ministru al Culturii. Înţeleg că a demisionat pentru că a zis ceva cu totul nepotrivit – a echivalat banii din programul naţional anti-SIDA cu bugetul unui festival de teatru, sau ceva de genul acesta. Pe mine nu m-a mirat: acum mai puţin de un an, dl Barbu comensura bugetul Festivalului Enescu în kilometri de autostradă, la costul Şova – Fenechiu – Dragnea, stîrnind şi atunci enervarea multor oameni de cultură. Comparaţiile neghioabe par a fi specialitatea dlui Barbu. Adaug imediat că, şi pentru mine, şi pentru cei care îl cunosc mai bine şi de mai multă vreme, ministeriatul dlui Barbu a fost o surpriză amară. Dl Barbu este un om foarte instruit, intelectualmente perfect echipat pentru postul suprem în administrarea culturii ţării. Eu însumi am păstrat mereu impresia unui om fin, cu gust rafinat, franţuzit şi intelectualizat. De asemenea, foşti studenţi de-ai săi şi-l amintesc drept un profesor bun, de la care chiar aveau ce învăţa. Un fost profesor al său şi-l aminteşte ca pe un student excelent, inteligent, serios şi cam mistic (la tinereţe, nu strică un asemenea episod). E drept că amintirea acestui fost profesor al său este cumva contrariată de un episod ulterior pe care, poate, îl va povesti cîndva chiar deţinătorul amintirii, eu mă mărginesc doar să vă dau datele esenţiale: imediat după Revoluţie, dl Barbu a fost numit de profesorul respectiv într-o anumită funcţie şi, la foarte puţin timp după aceea, profesorul s-a trezit reclamat de dl Barbu şefului său, pe motiv că e cam neocomunist şi trebuie îndepărtat. În fine, scăpări de caracter avem toţi, aşa că cele (cam multe!) citate de gura tîrgului în pasivul moral al dlui Barbu nu trebuie să ne răstoarne, cu totul, părerea despre domnia-sa.

Apoi, dl Barbu a vrut să facă politică. A ales să se propulseze în atenţia electoratului la Antena 3, cu pasionale prestaţii anti-Băsescu. Acolo, l-am auzit pe finul cunoscător de teorie politică spunînd nişte enormităţi din specia delirului (mi-amintesc o emisiune despre Constituţie şi Băsescu, în care dl Barbu părea că aiurează!) şi mi-am dat seama, pe loc, că omul şi-a reglat resentimentul cum se cere, ca să intre pe vreo listă. Acolo, cîţiva oameni şi-au cîştigat galoanele politice luptînd din greu cu tiranul Băsescu. Aceştia au intrat în politică după ce studioul lui Dan Voiculescu le-a dat notorietatea de care aveau nevoie pentru a urca pe listele parlamentare ale USL. Acolo s-a dat examenul politic de admitere pe listele USL. Dl Barbu a făcut parte din grupul larg şi cam pestriţ al celor care au luat acest examen. Aşadar, bine şcolit, cu repere solide din punct de vedere cultural, dl Barbu trece prin acest „Ştefan Gheorghiu“ al USL, patronat de Dan Voiculescu, la care profesorii de antibăsism sînt alde Gîdea, Badea, Ciuvică, şi devine activist adevărat. După victoria zdrobitoare a USL, îl regăsim ca ministru al Culturii, făcînd lucruri incredibile. Pune în pericol cel mai important eveniment cultural pe care România postdecembristă a fost capabilă să-l organizeze (vorbesc despre Festivalul Enescu), ajungînd să declare că nu e pregătit să negocieze cu cei care conduc festivalul, pe care, de altfel, face tot posibilul să-l amputeze şi să-l politizeze, aşa cum nici un ministru al Culturii de după 1989 nu a încercat; desfiinţează Opereta din Bucureşti, printr-un gest administrativ greu de explicat în limitele raţiunii manageriale; acceptă, servil, bugete umilitoare pentru cultură; gestionează catastrofal capitolul ce-i revenea din încinsa afacere „Roşia Montană“ şi, în general, îşi face unic program din a-l mulţumi pe Victor Ponta. Dacă cineva ar lua stenogramele şedinţelor de guvern, ar fi şocat de servilismul dlui Barbu – om cu carte! – în faţa unuia ca Victor Ponta, individ cu antecedente academice bine ştiute. Într-un fel, alchimia produsă în sufletul dlui Barbu în timpurile recente are o tradiţie în fenomenologia stufoasă a sufletelor intelectualilor români din ultimul veac. Evident, acest tip de slugărnicie a sfîrşit prin a produce jenă chiar şi în tabăra propriului partid. Aşa că, la gafa cu banii din bugetul anti-SIDA, şeful său anunţă că-l retrage, şi el nu mai are încotro – demisionează. Să fim serioşi, standardul erorilor care atrag demisia din Guvernul Ponta e mult sub remarca dlui Barbu. Alţi miniştri au păcătuit cu mult mai grav şi s-au bucurat de susţinere în continuare. La rîndul ei, această remarcă nu e nici pe departe cea mai mare dintre tîmpeniile comise de dl Barbu ca ministru al Culturii. Aşadar, nu afirmaţia în sine l-a costat pe dl Barbu postul, ci o sumă întreagă de reacţii, decizii şi atitudini care au culminat cu aceasta.

Plecarea dlui Barbu este o veste bună pentru cultură în general şi, vreau să cred, pentru domnia sa în special. O experienţă precum cea prin care a trecut dl Barbu te poate fie înceţoşa şi înrăi, fie dumiri şi îmbuna. Sper să fie vorba despre a doua variantă. Înlocuitorul dlui Barbu este, mai degrabă, un necunoscut în lumea pe care (pe care, da?) e chemat să o păstorească. Vom vedea cum va fi.