Gînd de Crăciun

Se potriveşte momentului acest fragment din predica pe care Papa Benedict al XVI-lea a rostit-o la liturghia din noaptea de Crăciun din 2012: 

„Iubiţi fraţi şi surori, din nou şi din nou, frumuseţea acestei Evanghelii atinge inima noastră – o frumuseţe care este strălucire a adevărului. Din nou şi din nou, ne înduioşează faptul că Dumnezeu se face prunc, pentru ca noi să îl putem iubi, pentru ca să îndrăznim să îl iubim şi, ca prunc, se pune cu încredere în mîinile noastre. Dumnezeu aproape că spune: ştiu că strălucirea Mea te înspăimîntă, că în faţa măreţiei Mele, tu încerci să te afirmi pe tine însuţi. Ei bine, vin, deci, la tine ca prunc, pentru ca tu să poţi să mă primeşti şi să mă iubeşti.

Şi tot din nou mă atinge şi cuvîntul evanghelistului, spus aproape în mod fugitiv, că pentru ei nu era loc la han. În mod inevitabil, apare întrebarea despre cum ar sta lucrurile dacă Maria şi Iosif ar bate la uşa mea. Ar fi loc pentru ei? Şi apoi, ne vine în minte că această veste, aparent întîmplătoare, despre lipsa de loc la han, care împinge Sfînta Familie în grajd; evanghelistul Ioan a aprofundat-o şi a dus-o la esenţă scriind: «A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit.» (Ioan, 1:11) (...) Avem loc cu adevărat pentru Dumnezeu, cînd El încearcă să intre la noi? Avem timp şi spaţiu pentru El? Oare nu este respins de noi chiar Dumnezeu? Aceasta începe cu faptul că nu avem timp pentru Dumnezeu. Cu cît mai repede putem să ne mişcăm, cu cît devin mai eficiente instrumentele care ne fac să economisim timp, cu atît mai puţin timp avem la dispoziţie. Şi Dumnezeu? Problema care se referă la El nu pare niciodată urgentă. Timpul nostru este deja complet umplut. (...) Sîntem complet «umpluţi» de noi înşine, aşa încît nu rămîne nici un spaţiu pentru Dumnezeu. Şi pentru aceasta, nu există spaţiu nici pentru ceilalţi, pentru copii, pentru săraci, pentru străini.  

Pornind de la cuvîntul simplu, cu privire la locul care lipseşte la han, putem să ne dăm seama cît de necesar este îndemnul Sfîntului Paul: «Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii!» (Romani, 12:2). Paul vorbeşte despre înnoire, despre deschiderea intelectului (nous) nostru; vorbeşte, în general, despre modul în care vedem lumea şi pe noi înşine. Convertirea de care avem nevoie trebuie să ajungă cu adevărat pînă la profunzimile raportului nostru cu realitatea. Să ne rugăm Domnului ca să devenim vigilenţi faţă de prezenţa Sa, pentru ca să auzim cum El bate în mod liniştit şi totuşi insistent la uşa fiinţei noastre şi a voinţei noastre. Să ne rugăm pentru ca în interiorul nostru să se creeze un spaţiu pentru El. (...)

Îngerii care îl înconjoară transmit în, primul rînd pur, şi simplu bucuria datorită perceperii gloriei lui Dumnezeu. Cîntarea lor este o iradiere a bucuriei care îi umple. În cuvintele lor auzim, să spunem aşa, ceva din sunetele melodioase din cer. Acolo nu este subînţeleasă nici o întrebare cu privire la scop, există pur şi simplu realitatea de a fi plini de fericirea care provine din perceperea strălucirii curate a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. De această bucurie vrem să ne lăsăm atinşi: există adevărul. Există bunătatea curată. Există lumina curată. Dumnezeu este bun şi El este puterea supremă mai presus de toate puterile. De acest fapt ar trebui pur şi simplu să ne bucurăm în această noapte, împreună cu îngerii şi cu păstorii. (...)

Imediat ce îngerii s-au îndepărtat, păstorii spuneau unul către altul: «Haideţi să mergem la Betleem şi să vedem acest cuvînt care s-a făcut cunoscut.» (cf. Luca, 2:15). Păstorii se grăbeau în drumul lor spre Betleem, ne spune evanghelistul (cf. 2:16). O sfîntă curiozitate îi determina să vadă într-o iesle pe acest prunc, despre care îngerul spusese că era Mîntuitorul, Cristos, Domnul. Marea bucurie, despre care a vorbit îngerul, atinsese inima lor şi le dădea aripi. Să mergem acolo, la Betleem – ne spune astăzi liturghia Bisericii. Transeamus traduce Biblia latină: „a străbate“, a merge acolo, a îndrăzni pasul care merge dincolo, „traversarea“ cu care ieşim din obişnuinţele noastre de gîndire şi de viaţă şi depăşim lumea pur materială pentru a ajunge la esenţial, dincolo, spre acel Dumnezeu care, la rîndul Său, a venit încoace, spre noi. Vrem să îl rugăm pe Domnul să ne dea capacitatea de a depăşi limitele noastre, lumea noastră; pentru ca să ne ajute să îl întîlnim, în special în momentul în care El însuşi, în Preasfînta Euharistie, se pune în mîinile noastre şi în inima noastră.

Păstorii se grăbeau. O sfîntă curiozitate şi o sfîntă bucurie îi împingeau. Printre noi, probabil că se întîmplă foarte rar să ne grăbim pentru lucrurile lui Dumnezeu. Astăzi, Dumnezeu nu face parte dintre realităţile urgente. Lucrurile lui Dumnezeu – aşa gîndim şi spunem – pot să aştepte. Şi totuşi, El este realitatea cea mai importantă, Unicul care, în ultimă instanţă, este cu adevărat important. De ce nu ar trebui să fim cuprinşi şi noi de curiozitatea de a vedea mai de aproape şi de a cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a spus? Să îl rugăm pentru ca sfînta curiozitate şi sfînta bucurie a păstorilor să ne atingă la această oră şi pe noi, şi să mergem apoi cu bucurie acolo, la Betleem – spre Domnul care şi astăzi vine din nou spre noi. Amin.“