Moldova şi UE – după ce integrarea europeană nu mai e singurul fel din mediu
Am publicat săptămîna trecută un raport sub egida European Policy Center (EPC) din Bruxelles. Raportul se numeşte „Helping Moldova stay the EU course – Proposals for a real more for more approach“; coautori Amanda Paul de la EPC şi cu Victor Chirilă, de la Asociaţia de Politică Externă de la Chişinău. CRPE, împreună cu cele două organizaţii partenere, a început implementarea proiectului „EU – Moldova Think Tank Dialogue“, care pune bazele unei platforme de comunicare între organizaţiile din UE care au interes pentru Republica Moldova. Platforma www.eumoldovadialogue.eu va reuni rapoarte pe tema integrării europene a Moldovei, de la mai mult de 15 organizaţii care au acceptat să ni se alăture, din întreaga Europă. Va urma o serie de alte rapoarte tematice, scrise în cadrul platformei de diverşi experţi europeni, prin care sperăm să menţinem Moldova pe agenda europeană. Proiectul este finanţat de Direcţia Asistenţă Oficială pentru Dezvoltare din Ministerul Afacerilor Externe român şi de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, cărora le mulţumim pentru sprijin. Materialul care urmează este un fragment din traducerea în română a acestui prim raport, care a fost lansat de EPC zilele trecute.
Perioada ulterioară momentului Vilnius ar trebui să fie un moment de autoanaliză pentru UE. Din cei trei piloni ai Parteneriatului Estic (Acord de Asociere, Acord aprofundat de liber schimb – DCFTA, regimul de vize), două sînt acum concurate în mod deschis de către Rusia. Chiar dacă Parteneriatului Estic nu a fost proiectat pentru o astfel de competiţie, această structură va trebui acum să reacţioneze. UE este provocată şi trebuie să îşi păstreze atractivitatea, comparativ cu formulele propuse de Moscova în regiune. UE şi Rusia au stiluri diferite în relaţia cu ţările partenere. UE lucrează în principal cu guvernele şi este implicată în proiecte cu beneficii sistemice pe termen lung (cum ar fi dezvoltarea instituţională). Prin urmare, cetăţenii de rînd resimt efectele UE mai degrabă indirect. De exemplu, în domeniul politicilor privind concurenţa: instituţiile antimonopol, care reglementează acordarea ajutoarelor de stat, pot aduce preţurile la un nivel mai scăzut şi pot să genereze o mai bună calitate a produselor de pe piaţă pentru cetăţeni, dar aceste efecte nu se produc imediat, iar legătura cu condiţionalităţile impuse de UE nu este întotdeauna vizibilă. Acelaşi lucru este valabil pentru aproape orice intervenţie a UE: standarde pentru produse agro-alimentare, reforma justiţiei şi a poliţiei, legi antidiscriminare. Rusia, în schimb, promite beneficii concrete pe termen scurt, cum ar fi gaz ieftin, în timp ce fabulează împotriva iniţiativelor UE, pe cînd aceasta este reticentă în a reacţiona. De exemplu, pentru o anumită perioadă de timp, delegaţia Uniunii Europene la Chişinău nu avea mandat de a respinge oficial afirmaţia Partidului Comuniştilor că Republica Moldova ar putea fi membră în acelaşi timp a DCFTA şi a Uniunii Vamale cu Rusia. UE a dorit deci să evite chiar şi un dialog polemic. Asta în timp ce, de pildă, oficialii ruşi descriau deschis legea antidiscriminare ca fiind un atac asupra valorilor fundamentale ale Republicii Moldova. Diplomaţia rusă s-a mobilizat în ultimele luni în încercări de a discredita UE şi sprijinul său acordat Republicii Moldova. În tot acest context, sistemul diplomatic al UE în ansamblul său nu a găsit răspunsuri potrivite, ceea ce face ca strategia de comunicare să necesite o îmbunătăţire.
Finanţarea UE se ridică la aproximativ 5% din PIB-ul Moldovei, sau 40 de euro pe cap de locuitor. Asta înseamnă cel mai mare ajutor acordat de UE vecinilor săi, per capita. Însă faptul că aceşti bani sînt direcţionaţi în principal către consolidare instituţională face ca susţinerea financiară să nu fie percepută la adevărata ei valoare, de către populaţie. Abordarea recentă a UE de a acorda fonduri de suport bugetar (deşi utilă din alte puncte de vedere) agravează problema de comunicare: cetăţenii moldoveni nu pot distinge între fondurile UE şi banii care provin din bugetul naţional.
Prin comparaţie, Moscova are o tactică explicită de a face contribuţia sa financiară vizibilă. În Transnistria, statul rus cheltuie 43 de euro pe cap de locuitor pentru aprovizionarea cu alimente şi suplimente pentru pensii, construind un brand pentru cadourile de la „mama Rusie“. Luînd în considerare şi gazul ieftin primit de gospodăriile din Transnistria, în comparaţie cu preţurile ridicate plătite de restul populaţiei Republicii Moldova, devine evidentă lupta pentru simpatia populaţiei, în care Uniunea Europeană nu s-a angajat pînă acum la întregul ei potenţial. Desigur, asistenţa oferită de UE Moldovei are efecte pe termen lung, întăreşte instituţiile şi regulile unui stat modern, pe cînd asistenţa rusă în Transnistria nu face decît să prelungească dependenţa de Rusia.
UE nu ar trebui să se angajeze într-o competiţie populistă cu Rusia, dar trebuie, totuşi, să îşi adapteze acţiunile la realităţile din teren, adică o mai mare vizibilitate, o diplomaţie publică mai bună şi concentrarea pe oferirea unor avantaje palpabile şi vizibile pentru populaţia Republicii Moldova, cît mai rapid posibil. Astfel, nu doar că va reuşi să răspundă adecvat concurenţei ruseşti, dar va contribui la consolidarea reformatorilor pro-UE din ţară.
Propunerea făcută de Comisia Europeană la 15 noiembrie pentru liberalizarea vizelor ar trebui să fie adoptată de Consiliul UE şi de Parlamentul European înainte de alegerile europene din mai 2014. Acest lucru ar ajuta guvernul actual să ţină Partidul Comunist la distanţă în alegerile parlamentare din noiembrie 2014. Avînd în vedere dimensiunea Moldovei, apropierea sa de UE şi politicile de cetăţenie ale României, vizele oricum nu mai funcţionează ca instrument pentru controlul migraţiei. În schimb, alimentează frustrarea moldovenilor, care le percep ca fiind umilitoare. Nu ar fi o recompensă nemeritată, ci o recunoaştere tîrzie a eforturilor depuse de guvernele Republicii Moldova, care s-a situat mult în faţa altor ţări din Parteneriatul Estic în aplicarea măsurilor necesare pentru ridicarea vizelor.
Drumul pînă la acest punct nu a fost uşor. Planul de Acţiune pentru Liberalizarea Vizelor (PALV) a fost elementul cel mai coerent al relaţiilor UE – Moldova, în ultimii ani. A avut cerinţe clare, misiuni regulate de monitorizare şi recompense vizibile (trecerea de la Faza I la Faza II şi apoi recomandarea finală de eliminare a vizelor). A inclus reforme dificile şi un proces de consolidare instituţională, care a pregătit Moldova pentru integrare europeană în sens larg, dincolo de problema specifică a vizelor. A determinat guvernele din Republica Moldova să-şi asume riscuri politice serioase. Legea egalităţii de şanse a provocat critici dure din partea Bisericii Ortodoxe, care a pretins că ar însemna o „islamizare şi homosexualizare“ a Moldovei. Punctele de control ale Biroului de Migraţie şi Azil înfiinţate pe linia administrativă cu Transnistria au făcut guvernul vulnerabil la criticile din partea opoziţiei (care a pretins că se întăreşte astfel o frontieră pe care Republica Moldova nu o recunoaşte), oferind în acelaşi timp Tiraspolului argumente de victimizare. Totuşi, prin PALV, Moldova era obligată să controleze circulaţia persoanelor pe teritoriul său şi, neputînd controla frontiera cu Ucraina pe segmentul transnistrean, aceste puncte de control au fost necesare şi au reprezentat un compromis viabil. În pofida acestor provocări, Planul privind vizele a dus la asumarea unor reforme şi a unor decizii dificile şi este un succes datorită modelului „condiţii clare – beneficii clare“. Implementarea Acordului de Asociere şi a DCFTA ar trebui să urmeze acest model.
DCFTA este mai mult decît un acord tehnic privind liberalizarea comerţului. Acest model de acord a fost creat de UE special pentru Ucraina după Revoluţia Portocalie, cu scopul de a consolida integrarea economică a ţării, ca un pas important spre o integrare europeană mai profundă. Prin urmare, DCFTA ar trebui să fie comunicată ca un prim pas pe drumul lung de integrare europeană. Evaluarea ex-ante a impactului DCFTA asupra Republicii Moldova estimează o creştere a PIB de 5,4%, a salariilor – de 4,8% şi o scădere a preţurilor de 1,3%. Totuşi, dezbaterea publică a fost dominată de scenariile catastrofice avansate de tabăra anti-UE. Deşi procesul de negocieri în sine este foarte tehnic şi dificil de comunicat, faptul că Uniunea Europeană a început să promoveze în mod serios DCFTA doar în luna septembrie arată că există loc semnificativ pentru progrese în această privinţă.
Republica Moldova a negociat perioade de scutire, de cinci pînă la zece ani, pentru majoritatea sectoarelor economice, ceea ce înseamnă că, pentru aceleaşi categorii de bunuri, producătorii moldoveni vor exporta în UE fără tarife vamale, în timp ce producătorii din UE vor exporta în Moldova cu tarifele actuale, pe o perioadă predeterminată. Experienţele de integrare economică din valul de extindere 2004-2007 au arătat că statele au tendinţa de a cere astfel de derogări (dat fiind că normele UE permit acest lucru), dar tind să ignore folosirea în practică a acestui avantaj, pierzînd ocazia de a sprijini economia înainte de ridicarea tarifelor. Moldova şi UE ar trebui să înveţe din această experienţă şi să valorifice aceste perioade de graţie. O strategie serioasă pe cinci ani pentru punerea în aplicare a DCFTA va fi necesară după Vilnius. Pe termen scurt, UE ar trebui să ia în considerare o ridicare unilaterală preventivă a cotelor pentru produsele afectate de un embargo impus de către Rusia, aşa cum a făcut deja în cazul vinurilor. Companiile transnistrene ar trebui să poată exporta în UE, în condiţiile actuale, pînă în 2015, iar UE ar trebui să evite inflamarea spiritelor şi punerea pe agendă a acestei chestiuni, cel puţin pînă la semnarea AA / DCFTA.
(Dacă nu intervin urgenţe, voi continua cu aspectele de politică internă, unde recomandăm UE acţiuni concrete în Moldova. Pînă atunci, curioşii pot găsi variantele engleză şi română ale întregului raport pe site-urile CRPE – www.crpe.ro şi EPC – www.epc.eu.)
