Cine protestează?
Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea de pe buzele celor mai mulţi este: cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc. Întrebarea poate fi însă şi una dezinteresată: cine este, în ultima vreme, acest „actor social“ al protestelor?
Singurul lucru care pare a fi clar în această privinţă este că toţi „ăştia“ sînt împotriva puterii. Doar că această „putere“ se rezumă numai aparent la „jos Guvernul!“ Despre ce „putere“ este, deci, vorba?
Preluîndu-l şi simplificîndu-l pe Max Weber, Robert Dahl a oferit de mult o definiţie devenită clasică: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B nu ar fi făcut altminteri.“ A numit-o o „idee intuitivă a puterii“ – şi poate tocmai de aceea este ceea ce tot studentul la Ştiinţe Politice învaţă încă din primul an. Complementar, activistul Tom Gee defineşte recent contraputerea (counterpower) ca fiind abilitatea lui B de a înlătura puterea de la A. Putem să continuăm şi noi pe această linie explicit „intuitivă“ de abordare a puterii.
Puterea presupune, deci, o clasificare în A şi B. Instituţionalizarea acesteia înseamnă ordine socială. O ordine stabilă a dominaţiei. Sau o ordine „democratică“, stabilind reguli echitabile ale jocului puterii, cu rotaţia puterii şi opoziţiei, şi control al ambelor prin societatea civilă şi diverşi actori legitimi ai revendicărilor. Fiecare însă „la locul său“, într-o competiţie declarat echitabilă pentru putere, pentru a fi sau a avea acces la A.
Atît puterea, cît şi diferitele categorii de contraputere au nevoie, în ultimă instanţă, de o astfel de dihotomie. Drept care nu prea empatizează cu viziunile poststructuraliste (dar şi antropologice) mai recente, pentru care puterea se desfăşoară într-un „cîmp de putere“, este distribuită în şi prin relaţiile şi contextele sociale, este diversă, ba poate fi şi „necoercitivă“. Păi, dacă puterea se află pretutindeni şi este diferită, cum o localizăm, respectiv cum o păstrăm sau o combatem? „Intuitiv“ vorbind, există, deci, o nevoie de A şi B, un soi de „pulsiune“ binară a ordinii, proprie atît puterii, ca garant al ordinii instituite, cît şi contraputerilor, care militează pentru o nouă ordine. În rîndul contraputerilor, feminismul, de pildă, se luptă cu reprezentanţii patriarhalismului, postumanismul – cu cei ai specismului, hater-ii – cu elitele etc. În rîndul puterii, Cristian Preda, de pildă, a reclamat zilele trecute o grupare a tuturor acestor „pretinşi ecologişti“ într-un partid care să-i reprezinte şi cu care să se poată duce negocieri civilizate. Puţină ordine, vă rog! Ambiguitatea, liminalitatea între A şi B sînt intolerabile...
Or, exact despre liminalitate (în sensul iniţiat de Victor Turner şi dezvoltat de alţii pe urmele sale) pare să fie vorba în protestele din ultima vreme. Făcînd o analiză sociologică a lor, colegul meu, Cătălin Stoica, se îndoieşte, argumentat, că acestea pot fi încadrate în definiţia clasică a „mişcărilor sociale“. Mai ales puterea are însă nevoie de o astfel de încadrare care să identifice, procustian, acea potenţială contraputere B. Prima soluţie este aceea de minimalizare: protestatarii vor fi consideraţi doar o mînă de bezmetici sau, termenul de „golan“ avînd deja copyright, nişte hipsteri caraghioşi. Cealaltă variantă constă în diabolizare: ecoterorişti, stîngişti, vînduţi (nu are importanţă cui) sau marionete ale opoziţiei. Combinînd abordările, li se va cere „programul“. Dar protestatarii nu sînt un actor social al revendicărilor de tip sindical, ba chiar refuză, de regulă, să vină cu o listă de cerinţe punctuale, pentru simplul motiv că nu consideră că (mai) au un partener de negociere. Deci nu ştiu ce vor şi constituie, astfel, o ameninţare fără rost la ordinea publică – ceea ce justifică intervenţia forţelor de ordine publică. Pentru acestea, esenţială este identificarea infractorului şi limitarea acţiunilor sale în timp şi spaţiu: cine sînt, unde sînt şi cînd sînt. Interesant este că şi unii militanţi democratici sugerează că ar fi bine ca primăriile să le ofere protestatarilor un spaţiu unde să-şi desfăşoare în linişte protestele. Aş sugera ca şi corporaţiile să contribuie, oferind cu aceste ocazii Coca-Cola pe gratis. Pentru a atinge aceste obiective tactice, metodele represive se mondializează, de la interzicerea măştilor (participanţii trebuie să poată fi identificaţi) şi stabilirea unei agende stricte de desfăşurare, la folosirea dronelor. În cunoştinţă de cauză, protestatarii imaginează contrastrategii de eludare la limita acestei „legalităţi“: happening în loc de protest, improvizaţii în loc de discurs, fără lideri în loc de reprezentativitate, trasee aleatoare în loc de spaţii fixe etc. Începe un joc de-a baba-oarba cu puterea: cine protestează? Ghici!... Miza? Mai degrabă delegitimarea puterii în esenţa sa, decît contestarea unor anumite acte de putere – chiar dacă mobilizarea se poate face şi în jurul unor decizii contestabile ale puterii.
Principala problemă care se pune, în aceste condiţii, vizează, în ultimă instanţă, eficienţa politică a unei astfel de contraputeri, mai degrabă apolitice. Mulţi se îndoiesc de aceasta, iar unii protestari, mai implicaţi politic, reclamă trecerea rapidă la organizare politică. Poate... Din diferite perspective şi sub conceptualizări diverse, de la Achsenzeit-ul lui Karl Jaspers, trecînd prin dinamica subterană a carnavalescului lui Bahtin, la communitas-ul lui Turner etc., istoria pare să confirme însă puterea subversivă a acestor ape subterane, de natură să schimbe, în timp, nu (doar) un regim cu altul, ci o viziune despre lume cu alta.
Mai vorbim, aşadar, peste alţi „20 de ani“...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
