De ce îmi place Burke – trei idei

 „...what shadows we are and what shadows we pursue“ 

● Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate şi nici măcar n-a încercat eseul. Burke a făcut politică şi, prin urmare, ceea ce ne-a rămas de la el sînt cuvîntări şi scrisori, polemici, discursuri pro sau puncte de vedere redactate la cererea cuiva. Pe cît de celebra, pe atît de masiva Istorie a filozofiei politice, editată de Leo Strauss şi Joseph Cropsey, spune că Burke îi detesta pe „teoreticienii“ intraţi în politică şi se temea de pătrunderea „teoriilor“ în politică, din trei motive: 1) avînd pretenţii de universalitate, „teoriile“ radicalizează politica; 2) prin simplul fapt că elaborează „teoriile“ şi insistă să le aplice, „teoreticienii“ cred că politica este predictibilă; 3) prin gradul lor de generalitate, „teoriile“ simplifică impardonabil politica. Nimeni nu se guvernează pe sine cu „abstracţiuni şi universalii“, începe Burke celebra cuvîntare despre petiţia unitarienilor (1793). Şi continuă: „Un politician diferă de un profesor universitar – ultimul are doar o viziune generală asupra societăţii, cel dintîi are un număr de circumstanţe pe care trebuie să le combine cu ideile generale şi să le ia în considerare. Circumstanţele sînt infinite, se combină infinit, sînt variabile şi trecătoare – cel care nu le ia în considerare nu este doar în eroare, este nebun de-a binelea… este nebun din punct de vedere metafizic. Fără să piardă din vedere principiile, un politician trebuie să fie ghidat de circumstanţe – judecînd împotriva exigenţelor momentului, politicianul îşi poate ruina ţara de tot.“ În ultimele decenii, foarte mulţi comentatori ai lui Burke spun că ceea ce înţelegea el prin „teorii“ şi „teoreticieni“ înseamnă, de fapt, ideologii. Aşadar, Burke se temea de ideologii şi de ideologi. Aici, bătrînul conservator se întîlneşte cu mentorul Dilemei noastre (a se citi interviul dlui Andrei Pleşu, apărut recent într-un supliment al revistei 22). Conservatorismul autentic nu este şi nu poate deveni niciodată o ideologie. Ideologizarea sa nu este niciodată un proces natural (aşa cum se poate întîmpla cu orice alt corp coerent de idei politice). Odată ideologizat, conservatorismul devine altceva, se rătăceşte de sine, eşuează fie lamentabil, fie periculos.

● Edmund Burke propune una dintre cele mai sofisticate receptări ale dreptului natural. Distincţiile sale îi permit să avertizeze – cel dintîi, după ştiinţa mea – că drepturile naturale, fundamentale, inalienabile ale omului nu se pot suprapune dorinţelor sale. Mai precis, chiar dacă toţi oamenii doresc să se bucure de anumite drepturi şi, prin consens, le-ar plasa pe lista drepturilor naturale, pentru a rămîne dincolo de orice discuţie şi dincolo de orice posibil abuz statal, aceste dorinţe nu devin drepturi fundamentale în sens real. De pildă, spune Burke, dreptul la căsătorie nu poate fi un drept fundamental, natural, pentru că, adus în executarea sa, asta înseamnă riguros că fiecărui bărbat care are dreptul la căsătorie îi corespunde o femeie care are obligaţia de a se căsători cu el – sau invers –, ceea ce e absurd. Sigur, argumentul lui Burke nu mai e atît de solid după ce teoria dreptului a redescoperit, pe filieră romană, opozabilităţi diferite pentru anumite drepturi. Astfel, există drepturi care implică obligaţii în sarcina cuiva anume şi drepturi care implică obligaţii în sarcina tuturor celorlalţi (juriştii le spun „drepturi opozabile erga omnes“). Aceste din urmă drepturi sînt, de regulă, corelative obligaţiei generale de a nu face. Astfel, dreptul cuiva la căsătorie naşte obligaţia în sarcina tuturor celorlalţi de a nu face nimic care să-l împiedice să exercite, cînd va dori, acest drept. Totuşi, ideea lui Burke este extrem de preţioasă astăzi. Nu orice dorinţă a noastră este un drept. În postmodernitate, lista drepturilor inalienabile se tot lărgeşte – iată una dintre marile iluzii ale timpului nostru. Ne tot acordăm drepturi, crezînd că asta ne face mai liberi, mai fericiţi.

● Prudenţa şi schimbarea. După Burke, a fi prudent înseamnă a înţelege că schimbarea este suprema lege a lumii. Tot prudenţa ne îndeamnă să facem astfel încît această schimbare să se petreacă cît mai lin, fără sincope, fără forţări, fără deturnări – firesc, natural. Cînd a ajuns la pîrg, fructul cade. Nimeni nu trebuie să zgîlţîie copacul ori să smulgă fructul. Cultivînd doar aparent paradoxul, Burke crede că schimbarea conservă lumea şi, prin urmare, e prudent să o înţelegem şi să o acceptăm. Cu adevărat înţelept este să o pregătim, fără să o grăbim, şi să o gestionăm, fără să o întîrziem. Dar drumul pînă la înţelepciune e lung. Deocamdată, să lucrăm la prudenţă.

(septembrie 2010)