Nota testamentară a lui Constantin Noica

Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un plic în care se afla o „notă testamentară“ cu „introducerea“ următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărţirii mele.“ Între timp, textul a fost publicat, dar socotesc util să-l republic, acum, la ceas aniversar, pentru a corija o eroare de lectură, strecurată, din nepricepere, pripă sau rea-credinţă, în unele comentarii apărute în ultimii ani. Iată transcrierea corectă a „notei“ cu pricina:

„Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog să nu ţină seama de următoarele:
1. de biografia mea, ce nu are conţinut, în bună parte din voinţă proprie;
2. de traducerile mele literare sau pseudoliterare, întreprinse în tinereţe exclusiv sub solicitări exterioare;
3. de două din traducerile mele filozofice, anume cea din Presocratici (vol. I, partea finală), ajunsă la tipar în condiţii regretabile, precum şi de întinsa traducere din Alexandru din Afrodisia, aflată în arhivele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.
Mi-am trăit fără rest viaţa în idee. Este bine să sfîrşim.

Constantin Noica
Păltiniş, 198…“ 

Greşeala de lecţiune pe care o am în vedere se află în ultimul rînd al textului: în loc de „Mi-am trăit fără rest viaţa…“ s-a putut citi: „Mi-am trăit fără rost viaţa…“ Prilej – pentru unii comentatori – să inventeze portretul unui Noica dezabuzat, lovit, la bătrîneţe, de o criză romantică a lipsei de sens, a eşecului ireversibil, pe care numai moartea îl poate suspenda („Este bine să sfîrşim“). S-au găsit, inevitabil, şi hermenuţi subtili, care să extindă „marasmul“ nicasian asupra „discipolilor“. Degeaba încercăm noi, „păltinişenii“, să cădelniţăm, postum, statuia maestrului şi să ne cuibărim, lacomi de glorie, sub pulpana lui. Doar a spus-o singur: a trăit „fără rost“. Fără rost ne aferăm şi noi pe scena publică.

Să spunem, mai întîi, că, grafic vorbind, lecţiunea „rost“ în loc de „rest“ e imposibilă. Manuscrisul e cît de poate de clar. Apoi, cine l-a cunoscut (şi citit) pe Constantin Noica ştie că genul acesta de lamentaţii crepusculare nu-i stăteau în fire. Cel care repeta adesea: „Dacă viaţa n-are sens, dă-i tu unul!“ nu putea, in articulo mortis, să clameze absurdul existenţial, victoria finală a neantului. Ceea ce a vrut să spună Constantin Noica era că şi-a trăit viaţa în idee, fără să pună preţ pe tribulaţii biografice mai mult sau mai puţin accidentale. E ceea ce citim, de altfel, la primul punct al notei testamentare, unde semnatarul roagă să nu se ţină seama de biografia sa, „ce nu are conţinut“. Destinul privat era, pentru Noica, balast nesemnificativ. Poţi fi sau nu de acord cu acest mod de a vedea lucrurile, dar dacă vrei să rămîi fidel filozofului, trebuie să iei notă de obsesia lui de a se justifica strict prin activitatea sa „cărturărească“, nelăsînd în urmă nici un alt „rest“. A trăi „fără rest“ însemna, pentru el, a trăi nerezidual, a construi fără risipă colaterală, a lucra concentrat, orientat, avînd drept singură axă „legato“-ul ideii proprii. În bună măsură, această performanţă oarecum nelumească i-a reuşit. Iar dacă, totuşi, viaţa sa a lăsat vreun „rest“, atunci, restul acesta e însăşi opera sa, comunitatea pe care a adunat-o în jurul său, elanul intelectual pe care a ştiut să-l întreţină, într-o lume descumpănită. Restul… sînt simple erori de lecţiune.