O poveste cu trenuleţe şi ziarişti
Acum multă vreme, Adrian Năstase făcea prima sa vizită externă în calitate de premier, într-una dintre ţările cele mai importante ale Uniunii Europene. Nu voi spune care, deoarece nu are relevanţă pentru morala poveştii. Aşa cum se obişnuia şi (încă) se mai face, delegaţia oficială era însoţită de un grup numeros de ziarişti. Ei veneau de pe la toate ziarele şi televiziunile importante ale vremii, fie ele mai îngăduitoare, fie mai acide cu puterea. Nume mari. Nu le voi menţiona, deoarece scopul textului de faţă nu este înfierarea deontologică a unui anumit confrate. Citeam, ca tot românul, relatările de la faţa locului. La un moment dat, văd titluri de-o şchioapă în toate ziarele: „Ţara X face investiţii de un miliard de euro în România!“ Pe vremea aia, nu exista moneda euro. Am aproximat eu suma, la cursul de schimb al monedei lor naţionale, acum dispărute. După terminarea vizitei, dau să aflu în ce domenii s-au petrecut respectivele investiţii, deoarece nu înţelesesem mare lucru din articole. Ajung la Guvern şi mi se acordă privilegiul rar de a consulta „dosarul de vizită“, adică documentaţia întocmită pentru a oferi premierului cele necesare negocierilor oficiale. Fascinantă lectură!
Am aflat că grosul „investiţiilor“ era direcţionat spre modernizarea a două termocentrale mari şi spre achiziţia unei licenţe de producţie a unor trenuri automotoare, de la o uriaşă firmă globală, să îi zicem S (numele său nu are relevanţă prea mare pentru morala acestui articol). România avea nevoie de tehnologie nouă în domeniu şi avea o tradiţie interbelică remarcabilă (fabricile Malaxa au produs automotoare foarte bune, pînă cînd sovieticii au demontat linia de fabricaţie, după război, şi au dus-o la ei acasă). În plus, în lipsa unei reţele de autostrăzi, ţara ar fi avut de cîştigat enorm din modernizarea transportului feroviar de călători. Oricum, se dovedea că, de fapt, România investea în ţara X un miliard de euro, nu viceversa. Din moment ce tu cumperi tehnologie, se cheamă că tu creezi locuri de muncă în ţara parteneră, nu viceversa. Paranteză: prin 2006, l-am întrebat pe responsabilul „cu ziariştii“ acelei vizite unde erau dînşii în momentul semnării respectivelor contracte şi cum de scriseseră la unison (ai puterii şi ai opoziţiei) atît de aiurea. „La shopping, domnule Giurgiu. Acolo erau, la shopping.“ Cum de au scris la fel? „Păi, ne-am ocupat şi le-am dat noi materialele, aproape gata editate.“ Am dat din umeri. Mai auzisem asemenea poveşti, astfel încît nu m-am mirat prea tare.
După ce am aflat de achiziţia licenţei, am făcut un drum la reprezentanţa din România a multinaţionalei respective. Voiam să aflu care va fi norocoasa uzină care va prelua producţia, asigurîndu-şi, astfel, viitorul economic. Domnul U (numele complet nu are importanţă pentru concluzia poveştii) îmi zice că e o dandana întreagă pentru a găsi producător. Electroputere nu avea chef, 23 August/Faur se codea. Pînă la urmă, licenţa a ajuns la Arad, cu chiu, cu vai. A mers aşa greu pentru că se poate ca lichidarea fabricilor sau valoarea imobiliară a curţilor interioare să fi fost mai interesante decît producţia de automotoare.
Aş fi păstrat povestea la capitolul anecdote cu ziarişti la shopping, numai că, recent, văd la o televiziune de ştiri (nu are importanţă numele ei în economia poveştii) cum că, dintre cele 120 de automotoare achiziţionate în cadrul acelui contract, mai merg doar 80. Restul de 40 zac şi ruginesc, deoarece „nu s-a contractat licenţă de mentenanţă“. Intervievaţi pe post de experţi: un lider sindical de la CFR şi faimosul domn Necolaiciuc. Nu înţelegeam nimic! Unde a dispărut licenţa? Cineva minţea, fără doar şi poate. Am dat un telefon. Nu are importanţă cui, unui şef din CFR. M-a lămurit imediat: lucrările de mentenanţă şi întreţinere au fost scoase la licitaţie şi, în afară de firma S (din acel stat membru al UE), mai doreşte să participe şi firma A (din alt stat membru). De aceea a apărut reportajul la o televiziune de ştiri ai cărei ziarişti sau patroni erau „la shopping“. Care e morala? Nu ştiu. E doar o poveste cu trenuleţe şi ziarişti, iar eu sprijin libertatea de expresie din ţara mea.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
