Confortul e subţire
Ne-am obişnuit cu căldură în casă iarna, cu apă caldă nonstop, cu gaze fără fluctuaţii serioase, fără întreruperi programate de curent electric, cu magazine pline de toate bunătăţile din lume (din lume însemnînd chiar de oriunde de pe glob), cu mijloace de comunicare şi informare în fiecare buzunar, cu automobile pentru toţi şi străzi asfaltate, unde gropile tind să devină tot mai rare. Am şi uitat cum era cînd situaţia nu era tocmai aşa. Ni se pare că actuala stare de lucruri s-a instalat de foarte multă vreme şi că e vorba de cîştiguri definitive. Cînd vedem imagini despre cum trăiam odată, în filme ca Amintiri din Epoca de Aur, de exemplu, ni se pare că n-am fost noi aceia care am trecut prin asta. Chiar – cum am putut trăi aşa ceva? Sînt, parcă, amintiri dintr-o altă viaţă. De fapt, era o altă viaţă.
Dacă cercetezi mai atent relativul confort de astăzi, poţi descoperi că relativitatea lui e nu doar legată de timp, ci şi de spaţiu. Facilităţile amintite, pe care am ajuns să le considerăm indispensabile pentru un confort normal în secolul XXI, sînt aproape la îndemîna oricui... dar numai prin marile oraşe. Dacă te depărtezi doar 60 de km de Bucureşti şi ajungi într-un oraş ca Giurgiu, de pildă, chiar capitală de judeţ fiind, vei afla că, pentru majoritatea locuitorilor de acolo, apa caldă nu vine pe ţeavă automat, la orice oră, cînd dai drumul la robinet. Ca bun public, apa caldă a fost desfiinţată la cîţiva ani de la căderea regimului comunist (ca urmare a datoriilor acumulate la plata întreţinerii la blocuri). Unii şi-au montat boilere, dar foarte mulţi continuă să-şi încălzească apa pe aragazul cu butelie. Gazele sînt o altă problemă. Deşi, recent, oraşul a fost racordat la sistemul de alimentare, oamenii n-au bani să se branşeze. Mai sînt şi oameni care, pentru spălatul rufelor, de exemplu, iarna fură apa caldă din calorifere (încălzirea centralizată totuşi mai funcţionează). O lasă să curgă pînă se limpezeşte şi apoi o folosesc. Ceva mai la vest, în Zimnicea, nici măcar încălzire publică nu mai e. Toate apartamentele au coşuri de fum. Oamenii şi-au construit sobe unde ard coceni şi alte lucruri care pot juca rol de combustibil.
În majoritatea localităţilor rurale din România, nici măcar curentul electric nu e un cîştig stabil. Fluctuează. Deşi la ora actuală putem produce mai mult curent decît nevoile interne, reţelele de distribuţie sînt vechi şi nu fac faţă consumului mult crescut faţă de cel din vremea în care au fost construite. Efectele sînt permanentele variaţii de curent care distrug aparatele electrice, şi penele dese, care, mai ales iarna, lasă sate întregi la lumina lumînării.
Recent, am fost la Sibiu – un oraş al luminilor, s-ar zice, după ce a fost capitală culturală europeană. Ei bine, încercînd să găsesc o pensiune, la cinci minute de centru, am nimerit pe nişte străzi neasfaltate (repede am mai uitat că pe lume există şi aşa ceva). Cu ocazia asta, am aflat că o şeptime din străzile Sibiului sînt neasfaltate, noroioase şi pline de gropi. Tinerii şi bătrînii din zonă sînt nevoiţi să execute mereu tradiţionalul balet ritualic, cu schimbarea încălţărilor la intrarea şi ieşirea din casă.
Într-o rătăcire nocturnă pe nişte şosele prahovene despre care nici nu ştiam că există, am aflat alte minuni. Deşi uneau nişte sate mici, drumurile erau asfaltate perfect. Dincolo de şosele, cică judeţul Prahova este pe locul al doilea în ţară, după Mureş, în privinţa numărului localităţilor alimentate cu gaze naturale. În 2011 erau 51, astăzi ar fi peste 60. Dar tot judeţul are peste 450 de localităţi... În unele, sătenii s-au opus racordării la gaze, plîngîndu-se că-i prea scump. Şi într-adevăr, cu atît mai scump, cu cît lemne din pădure se pot lua şi pe gratis. Peste tot mirosea a fum. Plăcutul miros de fum de la focurile cu lemne, care, însă, prin alte părţi ale Europei e de mult istorie. Din goana maşinii am văzut oamenii de prin faţa caselor sau de prin curţi, bine înfăşuraţi. Dresuri şi basmale de lînă, căciuli din blană de oaie, cojoace. Le ştim prea bine. N-au dispărut. Să nu credeţi că am privit lucrurile ca un turist de pe altă planetă. Ştiu prea bine cum sînt satele româneşti. Dar în drumurile amintite, le-am privit mai atent în perspectiva iernii şi a lipsei de confort. Pe jos era deja o spoială de zăpadă, care mi-a amintit senzaţia de rece şi umezeală care-mi pătrundea în pantofi, în iernile copilăriei, cînd aşteptam autobuzul cu care mă întorceam de la şcoală.
Confortul de azi din România e într-un strat subţirel. Dacă-l zgîrii puţin, dai de gheaţă. Şi mă tem că dacă nu sîntem atenţi, înfrigurarea şi alte senzaţii neplăcute îşi pot reintra în drepturi. Distanţa pînă la ele e de doar vreo cîteva accese de imbecilism politic organizat, precum cele de săptămîna trecută...
