Întîlniri memorabile

Nu de mult, cineva m-a rugat să-l prezint unui cunoscut profesor universitar şi reprezentant al elitei intelectuale româneşti, despre care aflase că urma să vină fugitiv în urbea noastră şi pe care eu avusesem plăcerea să-l întîlnesc în trecut. Dincolo de valoarea sa culturală, mai tînărul coleg vedea legătura cu respectivul monstru sacru, prin grila implicaţiilor sociale. El se pregătea să debuteze în sistemul academic naţional şi dorea să o facă temeinic. Spera ca profesorul să accepte să fie membru în comisia doctoratului său (apropiat), conferindu-i astfel autoritate şi importanţă. Am fost de acord să-l ajut, punînd o singură condiţie. L-am sfătuit pe tînăr ca, înainte de a fi introdus maestrului, să participe la întîlnirea universitară – pentru care, de altfel, cel din urmă venise la Iaşi – şi să încerce chiar să ia cuvîntul. Şi-ar fi pus în evidenţă calităţile, gîndeam eu, remarcîndu-se prin forţe proprii în faţa intelectualului amintit. Prezentările ulterioare deveneau, prin urmare, doar o formalitate, scutindu-mă de jena recomandării forţate şi artificiale, oarecum inerentă în circumstanţele de acest tip. Colegul a acceptat, trăgînd aer mult în piept, ca în anticiparea unei mari confruntări. A apărut în sala arhiplină, conform înţelegerii, şi a urmărit plin de atenţie discursul profesorului. S-a înscris primul la cuvînt, aproape înainte ca moderatorul seminarului să-l poată numi. Vorbea patetic, uşor deranjant pentru cei obişnuiţi cu desfăşurarea riguroasă a acestor întîlniri. Se depărtă de tema dezbaterii, deviind neaşteptat spre glorificarea improvizată, exagerată, deplasată şi – tocmai prin efectul său indirect – ofensatoare, a invitatului. Înălţa osanale profesorului, axîndu-şi retorica pe cuvinte ca „magnific“, „genial“ ori „neasemuit“. Adoptase o gesticulaţie histrionică, de orator paşoptist. Mai lipseau uralele vs huiduielile din scenele parlamentare caragialeşti, pentru ca tabloul delabrării să fie complet. Elogiatul asculta deja crispat, cu ochii întunecaţi de stinghereală şi cu o coloratură cianotică a feţei. Mulţimea de spectatori fusese cuprinsă de rumoare. Într-un tîrziu, tînărul şi-a încheiat peroraţia, aruncîndu-mi o privire (vădit) interogativă, în care am citit nevoia de încuviinţare. Am evitat să i-o dau, arătîndu-mă preocupat de invizibilele urme de praf de pe masa prezidiului.

În pauza de cafea, profesorul s-a apropiat de mine şi m-a întrebat cum o mai duc. Jena nu-i dispăruse total din privire, combinîndu-se acum cu umbra uşor perceptibilă a culpabilităţii. Se voia reumanizat, demitizat, şi nu ştia ce cale să adopte pentru a-şi recupera identitatea. Pare uimitor să constaţi cît de puţin trebuie pentru a arunca un om serios în derută totală. Mi-a spus că se bucura să fie din nou la Iaşi, după mult timp, şi lăudă iniţiativa noastră academică. Nu reuşi să-şi reprime, totuşi, o observaţie caustică, declanşată de „chirurgia“ sacralizatoare, care tocmai îi fusese aplicată: „Îmi pare rău de un singur lucru – că la aceste întîlniri ajung şi mulţi nechemaţi, precum tînărul idiot care a găsit de cuviinţă să mă pună pe soclu. Oare de unde răsar astfel de specimene? Parcă sînt mereu mai frecvente şi tot mai dificil de stopat.“ Am privit cu îngrijorare peste umărul profesorului. Într-un colţ, colegul meu aştepta, plin de nerăbdare, semnul discret prin care urma să-l chem pentru a fi prezentat. Am băut cafeaua fierbinte aidoma unei Cola de la gheaţă, gîndindu-mă că toţi ne cunoaştem duşmanul personal cel mai înverşunat şi mai periculos din această lume, deşi sîntem gata adesea să jurăm că nu avem inamici: noi înşine. Nu ştiu cum văd alţii situaţia, dar, în ce mă priveşte, o spun cu toată convingerea: nu cred să am adversar mai redutabil decît cel disimulat în cotloanele propriei personalităţi. Conceptul destinului implacabil, inventat încă din vremea dramaturgilor antici şi exprimat prin formula abstractă de fatum malus, mi s-a părut întotdeauna viabil numai în plan teoretic. Odată mutată în lumea reală, ideea tragediei inevitabile devine suficient de limitativă, măcar şi pentru simplul motiv că nu avem indivizi uniformi, care să reacţioneze identic la acelaşi eveniment. Ceea ce pentru unul echivalează cu Apocalipsa însăşi joacă în viaţa altuia rolul unui nevinovat divertisment. Există o dimensiune intimă a fiinţei, care ne face responsabilii unici ai propriei sorţi. Ea se aseamănă cu o informaţie genetică imuabilă, în jurul căreia nu doar comportamentul, ci chiar caracterul nostru se construieşte într-un mod greu de înţeles.

Problema importantă aici rămîne conştientizarea şi asumarea răspunderii pentru propriul eşec. Cînd ceva merge prost însă, primul nostru gînd nu e de a redresa situaţia, ci de a găsi vinovatul ori măcar un vinovat pentru nedorita evoluţie a lucrurilor. Dorinţa responsabilizării celuilalt vizavi de insuccesul personal trăieşte subliminal în natura noastră, manifestîndu-se pe parcursul stărilor-limită. Atitudine anormală şi absolut regretabilă, aş spune, la fel de regretabilă – în alt plan – ca şi refuzul profesorului menţionat de a face parte vreodată din comisia de doctorat a mai tînărului meu coleg. Decizie fermă, pentru care, în ochii colegului, vinovat am fost, desigur, eu.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.