Inventarul pagubelor după Codul Penal

Uitaţi de Schengen. Inventarul pagubelor după săptămîna chioară a democraţiei româneşti este cu mult mai amplu. 
În definitiv, eram deja lămuriţi în privinţa aderării la spaţiul european fără frontiere.
În preajma Consiliului JAI din 5-6 decembrie, guvernele de la Bucureşti şi Sofia trimiseseră o scrisoare comună prin care îşi manifestau încetarea interesului pentru o dată anume, referitoare la aderarea la spaţiul Schengen. Odată pronunţat dezinteresul, politicienii de la Bucureşti au considerat că dosarul Schengen şi, pe cale de consecinţă, rapoartele privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare au fost scoase de pe agenda politică internă. Că de acum nu vor mai conta – au devenit o problemă a partenerilor noştri din UE, nicidecum a noastră. Şi s-au putut considera liberi să acţioneze la ei acasă cum doresc, inclusiv să se pună la adăpost faţă de Codul Penal.  
Încă din momentul votului din Parlament, era clar ca lumina zilei că raportul MCV avea să fie negativ. Dar nimănui din majoritate nu părea a-i mai păsa de asta.

În a treia ligă europeană?

Evoluţiile politice de la Bucureşti vor avea un efect devastator asupra capacităţii de negociere a României în anul următor, care ar urma să marcheze un punct de cotitură în construcţia europeană. Nu va fi doar unul al alegerilor pentru Parlamentul European şi al instalării unei noi Comisii Europene. Anul 2014 va aduce, probabil, şi o renegociere a Tratatului European, într-o conjunctură sumbră. Este de aşteptat ca alegerile pentru Parlamentul European să marcheze o ascensiune fără precedent a formaţiunilor naţionaliste şi antieuropene. Rezultatul îl ştim de pe acum: o Europă mai puţin generoasă, mai multe obstacole în calea procesului de integrare economică şi politică.

Renegocierea Tratatului European ar putea consacra, în formule mai subtile sau mai transparente, Europa mai multor cercuri: „miezul tare“ al zonei euro – alcătuit din Germania, Franţa şi zona Beneluxului –, zona nordică, zona periferică a euro – cu statele mediteraneene şi Irlanda (cu toate că aceasta a ieşit din bailout) şi, în sfîrşit, zona marginală a Uniunii Europene, cu statele care nu au aderat la moneda comună. Dar şi aici cu diferenţele de rigoare – pentru că una este Polonia, alta este Cehia şi altele sînt România şi Bulgaria, state-problemă ale Uniunii. Şi nu este exclus ca aceasta să afecteze nu doar alocările bugetare pentru România, dar şi, în anumite forme, drepturile legate de libera circulaţie a forţei de muncă ori chiar libera circulaţie a persoanelor. În definitiv, acesta ar fi scopul ultim al campaniilor de presă declanşate în Marea Britanie şi care şi-au găsit ecouri chiar în rîndul unor exponenţi ai administraţiilor de pe continent, în state precum Germania, Franţa sau Olanda. Românii au ajuns deja „vinovaţii de serviciu“ ai Europei şi iată că politicienii lor se străduiesc să ofere pe tavă argumente, ori decîte ori au ocazia.  

Şi mai e ceva: votul de la Bucureşti ar putea fi un argument pentru aceia (destui) din instituţiile europene şi din statele membre care ar vrea să taie din banii alocaţi României. Conflictul de interese, de care aleşii tocmai s-au pus la adăpost, este una dintre principalele cauze ale folosirii defectuoase sau chiar ilegale a banilor europeni. 

Probabil că, din lipsă de cultură europeană, parlamentarii români nu au luat în calcul asemenea riscuri, cînd au votat cu entuziasm modificările la Codul Penal. Cu atît mai rău pentru România!

Discreditarea democraţiei

Încrederea publică în instituţia parlamentară, ca şi în partidele politice se situează deja la cote catastrofale. Doar aproximativ un sfert dintre români au încredere în Parlament, conform sondajului ISCOP din luna octombrie, şi încă şi mai puţini, 14%, în partidele politice, iar tendinţele sînt de scădere. În definitiv, oamenii au dreptate să se întrebe: ce democraţie este asta, cînd Parlamentul votează privilegii pentru demnitari şi aleşi locali, sau chiar îi pune pe aceştia la adăpost de rigorile legii?  

Şi aşa, creşterea numărului parlamentarilor după alegerile din 2012 şi graba acestora de a regla în folosul lor chestiuni delicate privind imunitatea sau conflictele de interese au generat nemulţumiri. Desigur, preşedintele Băsescu, aflat în conflict deschis cu majoritatea parlamentară, nu a putut decît să profite şi, în stilu-i caracteristic, a plusat, afirmînd că, dacă ar fi avut la dispoziţie pîrghiile constituţionale, ar fi dizolvat Parlamentul.

Probabil că, dacă i-ar fi permis Constituţia, ar fi făcut-o cu mult mai devreme, dat fiind că, în cea mare parte din timpul celor două mandate, s-a aflat în conflict direct cu legislativul. Vorbind în premieră despre dizolvarea Parlamentului, preşedintele a răspuns aşteptărilor celor mulţi care nu privesc cu ochi buni această instituţie – totuşi – a democraţiei. Poate a venit în întîmpinarea celor trei sferturi dintre români care, potrivit sondajelor, nu au încredere în Parlament. Şi, cu atît mai puţin, nu au încredere în partidele politice.

România nu are deocamdată o ofertă politică antiparlamentară, antipartide şi bazată pe acte de voinţă personală, consolidate uneori prin plebiscit. Un fel de regim Carol al II-lea îndulcit. Dar terenul pare pregătit. Iar majoritatea parlamentară a contribuit din plin la aceasta.  

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.