Uite că se poate!

E o vorbă a lui Radu Cosaşu. Cînd cineva se miră, în prezenţa lui, de vreo nefăcută („Incredibil! Cum se poate aşa ceva?!“), el răspunde prompt: „Uite că se poate!“ Cu alte cuvinte, deşi aberaţia, inadmisibilul, incalificabilul pot fi „strigătoare la cer“, ele sînt, totuşi, posibile. În acest caz, avem de-a face cu varianta rea a transformării imposibilului în posibil. Dar există şi varianta bună. Uneori, neaşteptat de des, ceea ce părea de nerealizat, de neînchipuit, de neatins capătă brusc chip. Obstacolele cad ca prin farmec, puterile făptuitorului se multiplică, drumul spre ţintă se netezeşte, se luminează, devine plauzibil. S-ar zice că miracolul e la îndemînă.

Pentru generaţia mea, miracolul a fost căderea comunismului. Urmarea a venit aproape imediat: tot ce plănuisem în spaţiul unei utopii juvenile s-a putut preschimba în realitate. Am creat instituţii, am pus în mişcare proiecte, am deschis nesperate orizonturi de ofensivă intelectuală. E drept, am simţit, pentru prima oară, şi ghimpele unui avertisment, pe care îl rostea, uneori, Constantin Noica: „Va veni un moment cînd veţi înţelege că limitele interioare sînt mai greu de depăşit decît limitele exterioare.“ Am descoperit, într-adevăr, că libertăţile proaspăt cîştigate nu garantează succesul, nu te eliberează de tine însuţi, de inerţiile şi idiosincraziile proprii, de blocajul – greu de trecut – al firii tale. Într-un anumit sens, libertatea e mult mai solicitantă decît prizonieratul: îţi trebuie imaginaţie, tenacitate, putere, răbdare, curaj. Trebuie, cu alte cuvinte, să-ţi evaluezi corect resursele, să lucrezi cu sinele tău, să-l modelezi în perspectiva scopurilor pe care ţi le propui. Libertatea e, prin urmare, terenul de luptă al eului cu nelibertăţile dinlăuntrul său.

Mă întreb, adesea, cum îşi poate grădinări viaţa un tînăr de azi, care a decis să nu plece din ţară. La prima vedere, ambianţa nu e prea încurajatoare. Corupţia, pilele, „descurcăreala“ generală, legislaţia fluctuantă şi inhibitorie, mediocritatea guvernanţilor, salariile mici, universităţile etanşe, incapabile (şi nedoritoare) să-şi împrospăteze catedrele cu inteligenţe vii (acreditate la cel mai înalt nivel de marile şcoli ale lumii) nu sînt premise promiţătoare ale unei cariere „normale“, consistente şi răsplătitoare. Ai suficiente motive să crezi că se încurajează mai curînd şmecheria, nepotismul, abilităţile strict „sociale“, calităţile secundare. Nu „băieţii capabili şi serioşi“ ajung vedete, ci „băieţii deştepţi“. În plus, au apărut „modele“ noi, cu două tăişuri: funcţionarii „de firmă“, de pildă, cu un portret standardizat, zidit în lemnul limbajului corporatist, un soi de mutanţi cordiali şi aseptici, care trăiesc între computer, training-uri periodice, teambuilding-uri vesele şi şedinţe cu Power Point. N-au îndoieli, n-au surprize, n-au culoare. Cum se poate orienta un tînăr într-un asemenea peisaj? Cum poate trăi omeneşte, cum poate visa şi cum poate avea încredere în viitorul propriu, cînd are de făcut un slalom permanent între oameni de tarabă, oameni-şpagă, oameni de fiţe şi oameni-schemă?

Nu am de dat sfaturi „mobilizatoare“, de genul „gîndire pozitivă“ (care, cum spunea cineva, e, de fapt, opusul gîndirii), nu vreau să încurajez inconştienţa tonică, naivitatea vulnerabilă, nerealismul cronic. Pentru a reuşi, e nevoie, mai curînd, de opusul acestor „calităţi“. E nevoie de simţul conjuncturilor (fără excese de „acomodare“), de pragmatism (fără abuzuri cinice), de încredere (fără credulitate), de răbdare (fără pasivităţi obediente), de ambiţie (fără egolatrie), de orgoliu (fără vanitate), de tenacitate (fără încăpăţînare şi îndîrjire), de curaj (fără temerităţi prosteşti), de concentrare asupra ţintei (fără îndîrjire). Nu zic că e simplu. Dar se poate! Cunosc tineri care au reuşit. Îi felicit şi sper să devină modelele adevărate ale generaţiei lor. Aş adăuga listei de mai sus încă o înzestrare, care mi se pare decisivă: talentul de a nu arde etapele, de a nu viza, pripit, vîrful, înainte de a fi parcurs traseul firesc al oricărei creşteri sănătoase.

Am aflat despre un program Petrom de responsabilizare socială, intitulat „Ţara lui Andrei“. E, din cîte am înţeles, o încercare de a stimula încrederea noilor generaţii în şansa lor de împlinire, în perspectiva de reuşită a acelora care sînt dispuşi să se mobilizeze lucid şi eficace pentru o Românie mai bună. N-am reuşit să aflu de ce acest proiect se numeşte „Ţara lui Andrei“. Dar, fără să-şi dea seama, iniţiatorii au fost inspiraţi alegînd un nume ca acesta. „Andrei“ vine din greceşte şi înseamnă „bărbăţie“, curaj. E, poate, sensul unui îndemn binefăcător. În condiţii departe de a fi ideale, e nevoie de bărbăţie pentru a ajunge la ţintă. Să nu se simtă lezate doamnele şi domnişoarele. Şi ele pot ilustra această virtute. Şi apoi, cuvîntul „bărbăţie“ e, oricît ar părea de ciudat, feminin…