Semn rău!

Probabil că cel mai evident simptom al decăderii politicii româneşti este continua deteriorare a vorbirii politice. Să lăsăm televizorul pentru un minut; e de-ajuns să răsfoim stenogramele şedinţelor Parlamentului, din vremuri diferite.

Probabil că cel mai evident simptom al decăderii politicii româneşti este continua deteriorare a vorbirii politice. Să lăsăm televizorul pentru un minut; e de-ajuns să răsfoim stenogramele şedinţelor Parlamentului, din vremuri diferite. Să zicem, cele de la începutul secolului XX (în jur de 1910), cele din anii 1992-1993 şi cele de acum, din anul 2013. Lectura succesivă a unor pasaje consistente din aceste stenograme cauzează, pe loc, vertij. Prăbuşirea vorbirii este ameţitoare. Trendul în jos este galopant; de la 1910 la 1993, distanţa e kilometrică, iar din 1993 în 2013, distanţa e cosmică. Se simt imediat limitarea drastică a vocabularului, neglijenţele gramaticale (inclusiv ignoranţa în materia lor – adică, nici vorbitorii şi nici ascultătorii nu ştiu dacă ceea ce ascultă e corect sau nu gramatical, au impresia că amputarea acuzativului ori ratarea acordului de gen şi număr între substantiv şi adjectiv sînt de rigoare, dar că o cacofonie este o adevărată crimă!), incoerenţa ideatică, fracturile logice, erorile semantice şi, nu în ultimul rînd, deficitul de inteligenţă. Limbajul politicii este, ştim, caustic. Parlamentul, firesc, este un loc al duelurilor verbale şi al replicilor. În vremurile noastre, însă, vorba nu mai împunge, nu mai pişcă, nu mai arde, ci loveşte în moalele capului, umflă botul ca un cap de golan, explodează în plex. Cuvîntul ca bîtă – asta mînuiesc politicienii.

Disputele nu mai au sens de mult timp – asistăm, doar, la o lungă serie de atacuri la persoană, de jigniri şi înjurături în surîsul suporterilor şi urletele ipocrite ale adversarilor. Ipocrite, pentru că fac la fel. De aceea, mai toţi oamenii politici de la noi au şi devenit unidimensionali: fac la fel, dau aceeaşi valoare lucrurilor şi vorbelor. Politicianul de la noi nu vede alt rost vorbirii decît acela de a muşca cît mai sălbatic pe altul. Vorbe precum „hoţ“, „corupt“, „mincinos/mitoman“, „la puşcărie!“, „trădător“ sînt, azi, de rigoare în disputele politice de la noi. Sensibilităţile s-au anulat complet, politeţea a fost de mult evacuată în şuturi – a avea ficat de politician, cum se spune, nu se mai referă atît de mult la acţiuni cinice ori la tovărăşii suspecte de partid, ca pînă mai ieri, cît la capacitatea de a rosti şi încasa vorbe groaznice ca şi cum nu înseamnă nimic serios, de a te scula rîzînd din ţărînă după ce adversarul te-a tăvălit, te-a umilit şi te-a scuipat, fiind gata să te îmbrăţişezi cu el tandru ori să iei la pupat, mîngîiat şi glumit pe unul cu care tocmai te-ai şters pe picioare. Acum, să deschidem televizorul. Dacă „textul“ este din ce în ce mai prost, pentru că autorii n-au nici talent, nici şcoală, să vedem interpretarea. S-au mai văzut cazuri în care piese proaste au fost salvate de actori iscusiţi. Şi ce vedem? Că textul lamentabil rimează perfect cu interpretarea. Se practică, mai ales, vorbirea răstită, dar (ciudat paradox!) bolovănoasă. Se strigă. Oamenii nici nu prea ştiu ce fac. Noi credem că ei vorbesc, dar, de fapt, ei „comunică“. Noi credem că ei discută, dar ei, de fapt, „duc bătălii“, „se bat“. Noi credem că ei se explică între ei – aş! Se ia adversarul şi „se dă cu capu’ de toţi pereţii“. Cum de au ajuns aşa? Sînt, cred, două explicaţii foarte mult legate între ele. Prima este că partidele au nevoie de golani ai vorbirii, în rezerva lor de cadre, din motive evidente, aşa că îi caută, îi încurajează, îi promovează. A doua este că poporul se dă în vînt după ei! Îi aplaudă, îi votează, se uită la ei cu ochii cît cepele. Grav nu e că spectacolul de pe scenă e grotesc, ci că acest spectacol grotesc este cu totul pe gustul publicului spectator. Care, uneori, are măcar ipocrizia de a spune că nu-i place, dar imediat ce se stinge lumina, se repede să-şi ia locuri cît mai în faţă, să huiduie sau să ovaţioneze, după caz. De fapt, le place. Iar dacă ne gîndim că starea vorbelor rostite oglindeşte perfect starea sufletului care se exprimă, nu avem decît să ne îngrozim gîndindu-ne ce e în sufletul celor care, cu votul nostru, conduc România.

Anticii vedeau lumea ca un întreg – nu practicau fragmentări epistemice şi nu simţeau diferenţe de esenţă între diferite categorii. Ei obişnuiau să explice alcătuirea lumii regăsind-o în alcătuirea oricărui subsistem, pentru că aceleaşi principii fundamentale ale ordinii se regăsesc în orice şi, în sumă, în tot întregul. Ca şi cum am spune că alcătuirea chimică a picăturii de apă este identică cu alcătuirea oceanului, adică a ansamblului compus din nenumărabile picături de apă. Ei bine, nu o dată, anticii au povestit despre cetăţi prin analogie cu familiile sau cu trupul unui individ, căci cetăţile sînt sume de indivizi. De aceea zic, uitaţi-vă la sufletele celor cîţiva care ne conduc, prin votul nostru. Duhul Cetăţii este aidoma sufletului lor. Adică a vorbelor lor.