Despre reperele etice

Aflu de la „ştirile naţionale“ o informaţie senzaţională: revine în showbiz-ul autohton fenomenala trupă umoristică Vacanţa Mare! Mă reped la carneţelul de „idei“ pentru articole (recunosc, mă comport, uneori, ca Larry David, un Larry David moldo-vlah, în sfîrşit – amatorii de Seinfeld şi Curb Your Enthusiasm!/Mai uşor cu entuziasmul! ştiu despre ce vorbesc!), unde reţin că am abandonat, cu ani în urmă, o temă ofertantă. Descopăr, după un timp, însemnarea în cauză: „Mugur Mihăescu, despre moralitatea artei, pe Realitatea TV!“ După un scurt efort anamnetic, experimentez revelaţia „trimiterii“: am asistat, la un moment dat, într-un talk-show, la un comentariu foarte sobru al, de regulă, mai puţin sobrului domn Mugur Mihăescu. Dacă numele nu vă spune nimic, voi adăuga două coordonate suplimentare de identitate şi, cu siguranţă, vă veţi dumiri despre cine vorbesc: Vacanţa Mare şi/sau Garcea. Da, e vorba despre marele comedian care umplea ecranele televizoarelor, pînă la saturaţie, pe la începutul deceniului trecut. Domnia sa, într-un puseu de nostalgie pentru vremurile comuniste, a răspuns, nonşalant, la întrebarea „Sînteţi nostalgic după Nicolae Ceauşescu?“ cu următoarele cuvinte (mi le-am notat, şocat, răsturnînd cîteva cutii cu pixuri şi creioane de pe birou!): „Nu îl regret pe Ceauşescu propriu-zis, ci anumite standarde morale din vremea lui, valorile, un nivel al decenţei şi al bunului-simţ, care astăzi nu mai există.“ L-am privit pe Mugur cu mare atenţie, pentru a mă asigura că nu glumeşte, în stilul său caracteristic, şi că nu sîntem la divertisment ori la Camera ascunsă. Nu, chelbos şi rigid, Garcea îmbrăcase redingota academică, devenise „analist“ de sistem. Lumea asculta cu seriozitate în platou, moderatoarea dădea, mesmerizată, a încuviinţare, din cap. Inutil să reamintesc aici că „umorul şi satira“ propagate de grupul de „divertisment“ Vacanţa Mare, omniprezent, ani îndelungaţi, pe ecrane, la orele de maximă audienţă ale televiziunilor, a fost unul dintre primele semnale importante de sucombare axiologică a societăţii româneşti. Consideraţi, în materie de comedie, echivalenţii maneliştilor în materie de muzică, „actorii“ din respectiva echipă s-au mişcat, fără prea multe scrupule, de la circul ieftin, de inspiraţie clovnescă, spre saracasmul trivial şi imund, cu aer suburban. Garcea şi ai lui au coborît dramatic standardele băştinaşe de inteligenţă comică, alterînd gradual toate planurile invocate, savant, de domnul Mugur Mihăescu în postura de „analist“: valoarea, decenţa, bunul-simţ şi, nu în ultimul rînd, moralitatea. Promotori ai „mizerabilismului“ (care, într-un singur deceniu, a afectat o multitudine de paliere culturale – de la literatură şi mass-media, pînă la educaţie şi artă în general!), aceşti comedianţi halucinanţi au distrus orice reper estetic, supunîndu-şi publicul unei degradări intelectuale fără precedent.

Nu sînt confruntat, pentru prima dată, cu ceea ce s-ar putea numi aici (în România) „sindromul acţiunii ignorante şi inocente“. Observam şi cu alte ocazii că, la noi, în mod paradoxal, acuzatorii cei mai virulenţi ai degenerării culturale sînt chiar iniţiatorii ei, deşi, foarte frecvent, cei în cauză nici măcar nu realizează acest lucru.. Asasinii ajung, „inconştient“ şi „pe nesimţite“, infatigabili procurori ai criminalităţii, în România contemporană, agresorii constituie, cu o „ingenuitate“ debordantă, „victimele“ principale al unui sistem „corupt“ şi „duplicitar“. Etica, vorba domnului Mihăescu, s-a dizolvat, iar bunul-simţ a intrat în sevraj. Problema este că, de la o vreme, a apărut tendinţa de a-i face responsabili pentru suferinţa lor pe nimeni alţii decît pe cei vătămaţi, după regula rudimentară a dreptăţii individului mai puternic (mai vizibil?). Mulţi privesc cu inexplicabilă indiferenţă bizara răsucire de context, bănuind, probabil, că supravieţuirea generează, la urma urmelor, un astfel de cod nescris al priorităţii celui mai bine „plasat“ în sistem. Alţii se amuză în faţa grotescului spectacol, considerîndu-se, fatidic, membrii oricum blazaţi ai unui univers balcanic. În ambele variante, avem de-a face însă cu o mentalitate periculoasă, care acceptă anormalitatea drept regulă de aur a lumii înconjurătoare. Răsturnarea de valori (şi principii) reprezintă, fără îndoială, stadiul de involuţie cel mai grav pe care o societate îl poate atinge în tribulaţiile sale istorice. Personajul nostru negativ este întotdeauna o entitate anonimă şi abstractă sau un construct imaginar, fără identitate. Există, pesemne, explicaţii psihanalitice, antropologice şi sociologice pentru asemenea „deturnări“ ale adevărului, dar ele – fie şi expuse cu lux de detalii ştiinţifice – nu mai pot încălzi pe nimeni. Trăim în plină entropie, conform limbajului probabilistic, unde, tocmai în virtutea haosului generalizat, totul devine posibil, de la substituţia hoţului cu păgubitul, pînă la acuzaţie şi invectivă ca îndatoriri patriotice. Nu lipsa reperelor sperie, cu adevărat, într-o astfel de lume, ci însăşi interzicerea lor. Românul de tip nou trăieşte în dezordine ca într-un mediu natural, şi nu ca într-o sincopă determinată de un efemer accident istoric. Ne-am pierdut firescul elementar, transformînd nebunia în mod de viaţă. În plus, ca şi cînd starea de confuzie în care am eşuat nu ne-ar fi suficientă, continuăm să ne adîncim în isterie, sub aparenta posesiune a unui demon necruţător, hotărît să ne împingă la suicid colectiv. Ca într-un roman dickensian, un spirit malefic şi obscur ne ghidează mişcările, mecanic şi nevăzut, pe un drum presărat cu orori. Vinovaţi pentru ele sîntem – se înţelege – chiar noi, victimele invariabile ale spaţiului devorator. Întreb şi eu, de aceea, precum stupid people ai lui Brucan: pe cînd un discurs, în talk-show-urile autohtone, despre recuperarea valorilor tradiţionale româneşti, făcut, cu maximă competenţă, de Florin Salam sau Adi Minune? 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.