Alte cărţi bune de oferit cadou

Publicat în Dilema Veche nr. 516 din 31 decembrie 2013
Alte cărţi bune de oferit cadou jpeg

• Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, 2013.

„Banda 8 / Liiceanu Gabriel se află la Pleşu Andrei în casă. Se discută lucruri fără importanţă. Se discută despre femei, aspecte pornografice. Apoi se trece la discuţii filozofice: mitul morţii reflectat în unele lucrări filozofice. Banda 9 / Continuă discuţiile dintre cei doi pe marginea unei lucrări filozofice. Se citeşte din ea şi se comentează. Se discută în termeni puri filozofici. Se vorbeşte mai ales despre creştinism.“ (p. 127) La care Gabriel Liiceanu constată că din dosarul de la Securitate rezultă că la Şcoala de la Păltiniş se vorbea foarte mult despre femei, ceea ce din Jurnalul de la Păltiniş nu se vede. Adevărul e că în alte transcrieri se vede cît de mult se chinuiau securiştii să înţeleagă despre ce se vorbeşte, deci mă gîndesc că era mai simplu să raporteze că e vorba despre femei, ca să nu mai intre în detaliile discuţiei. Altfel, securiştii au şi ei latura lor simpatică – mai ales cînd cei care fac filajul dau nume de genul Nicu, Nae şi Noe (pentru Noica, Pleşu şi Liiceanu).

Ne-am obişnuit, în ultimii ani, cu dosare făcute de Securitate transformate în cărţi. Am şi recenzat aici dosarele Brucan şi Stork. Stelian Tănase a început trendul dosarelor comentate, el a intercalat fragmentele din dosare cu fragmente din jurnalul său privat. A ieşit ceva interesant, dar cu miză totuşi mică: cititorul era îndemnat să urmărească ce era adevărat sau plauzibil din ce scriau securiştii. Gabriel Liiceanu duce dosarul comentat la un cu totul alt nivel. Dosarul propriu devine un roman interesant. În momentul în care Liiceanu ficţionalizează mărturiile securiştilor (bazîndu-se pe biografiile lor din dosar, dar punîndu-le cuvintele sale în pseudogîndurile lor) face un exerciţiu de iertare şi de dominaţie, în acelaşi timp. Iertare pentru că îi face simpatici. Un securist este de-a dreptul ataşat de cuplul Liiceanu, pe care îl ascultă permanent. Îi sînt simpatici cei doi soţi, şi basta. Securistul principal care l-a urmărit e şi el un tip simpatic aproape, cu probleme cu şefii şi cu nevestele sale. Şi care pare sincer afectat că e dat în judecată de CNSAS pentru a primi hîrtia cum că a făcut poliţie politică: „Demnitate... Îi luam eu demnitatea lui Liiceanu pentru că-i citeam corespondenţa? Sau pentru că ştiam ce se vorbeşte în casă? Sau pentru că ştiam ce face clipă de clipă? Păi trebuia să ştiu, de vreme ce era musai să ne lămurim ce e cu el! Important e că nu ştiam decît noi, o mînă de oameni, cei ce făceam parte dintr-o instituţie care funcţiona sub regula secretului. Tot ce aflam despre el şi intimitatea lui purta specificaţia «strict secret». Ce, un doctor cînd te pune să te dezbraci în cabinetul lui spune la toată lumea cum arăţi în pielea goală? Ştie doar el. Sînt profesiuni care presupun accesul la intimitatea cuiva. A mea, ca ofiţer de Securitate, se număra printre ele. Era normal să-l văd pe Liiceanu în «pielea goală».“ (p. 308) Subiectul întoarce acum foia, iertînd şi dominînd, cu arma scriitorului: Liiceanu îl examinează pe securist, îi pune lampa în ochi. Dar o face la modul simpatic, empatizant aproape. Asta m-a mirat pe mine la carte, ştiindu-l pe Liiceanu cel din Apel către lichele. Reconstruieşte dosarul în termenii săi, elementele de ficţiune, toate digresiunile – pare că Liiceanu îşi ia viaţa înapoi rescriind dosarul cum vrea el. De unde rememorări tandre, de pildă lungul capitol despre Imre Toth – ilegalist comunist inadaptat la regim, evreu maghiar cu alură de dandy. Profesor care l-a format pe Liiceanu, apoi l-a recomandat pentru celebra bursă care l-a adus în atenţia Securităţii.

Bursă care ea însăşi declanşează absurdul: „Cu o mînă, în lumina noii «linii», Securitatea îţi dădea paşaport. Cu cealaltă, în virturea vechilor apucături, odată întors, îţi deschidea «dosar de urmărire informativă» (DUI). Nu se putea să fi zburdat prin Occident cîteva luni fără să fi încercat «serviciile» să pună gheara pe tine! Ce dacă îţi petrecuseşi timpul mai mult prin mediile universitare? Şi ele erau ticsite de spioni şi agenţi! Te întorceai din Occident ca după o vizită la bordel. Erai suspect de o boală venerică.“ (p. 57) Tot am insistat în recenziile la cărţi-dosar pe latura comic-absurdă a Securităţii. Nu gust teorii ale conspiraţiei şi nici tonul dramatic pe tema asta. Mi se pare că le sporim puterea peste timp. Securiştii erau puternici pentru că regulile erau făcute în favoarea lor şi pentru că aveau resurse la dispoziţie. Despuiaţi de aceste două pîrghii de control, rămîn pur şi simplu nişte prostovani care trebuiau să îşi justifice şefilor, existenţa. Nişte şefi proşti, la rîndul lor, care se hrăneau cu conspiraţii născocite de propriii subordonaţi. Liiceanu despoaie tot acest mecanism plecînd de la cazul său: „Lucrul care m-a frapat a fost disproporţia dintre mijloacele pe care Securitatea le punea în mişcare şi derizoriul «obiectivului» care, de la bun început, eram. Desigur, angajaţii Consiliului Securităţii Statului trebuiau, pentru a-şi justifica existenţa, să-şi creeze în permanenţă «obiectul muncii», să-l inventeze, să-i dea o consistenţă şi un prestigiu pe care bietul «obiectiv», cel mai adesea, nu le avea. Îşi exersau mîrşava meserie pe nişte amărîţi, chinuiţi de viaţa lor de zi cu zi şi crescuţi în cultul precauţiei. Legiuni de oameni plătiţi cu lefuri de două-trei ori mai mari decît ale noastre ne supravegheau dimineaţa pînă seara pentru a consemna, sub forma unor rapoarte scrise în limbă de lemn, derizoriul existenţei noastre cotidiene, vidul unor vieţi în care nu se întîmpla nimic demn de a fi reţinut, analizat, clasat şi îndosariat.“ (p. 52) „Cînd am cerut de la CNSAS lista ofiţerilor care se ocupau de mine, pe lîngă Ion Pătrulescu, «ofiţerul de caz», cel ce conducea nemijlocit cadrilul construindu-mi Dosarul, am amuţit văzînd că ea se ridică la douăzeci de nume! Dacă pe lîngă aceştia îi socotim pe «lucrătorii» implicaţi în filaj, pe paparazzi Securităţii, pe instalatorii de «tehnici operative», pe informatori, pe violatorii corespondenţei etc., rezultă că, pentru supravegherea unuia ca mine, au fost mobilizate – adică plătite cu salarii mari, cu prime şi cu acces la circuite sociale privilegiate (magazine, case de vacanţe, spitale speciale), plus tot capitalul de relaţii şi aranjamente – zeci şi zeci de persoane. Dacă salariul meu în anii ’70 era de 2000 de lei, faceţi dumneavoastră socoteala cît costa supravegherea mea, pornind de la cota care-mi revenea din salariile în medie pesemne de cîte 4000 de lei a 30-40 de persoane (o Dacia costa în epocă, vă amintiţi, 70.000 de lei.)“ (p. 97) 

• Ion Costaş, Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război nedeclarat (Editura RAO, 2012)

Costaş a fost primul ministru de Interne al Republicii Moldova independente. De fapt, a fost numit în funcţie înainte de declararea formală a independenţei şi a trebuit să transforme un minister al controlului sovietic într-o instituţie care să apere statul moldovean, şi asta în condiţii dramatice. Ofiţer de aviaţie în URSS, provenit din familie de români trimişi în Siberia, s-a retras în republica natală, înainte de căderea URSS. Fără armată proprie, Republica Moldova s-a bazat pe ofiţerii de poliţie, pentru a se apăra de agresiunea separatistă, mai întîi faţă de găgăuzi, apoi de transnistreni. Costaş a schimbat de altfel denumirea miliţiei în poliţie – fapt care a creat mare scandal, inclusiv proteste vehemente din partea predecesorului său: generalul de miliţie Vladimir Voronin (istoricul Igor Caşu a publicat în Adevărul de săptămîna trecută un raport al lui Voronin către Moscova, prin care spunea că se pregătesc revolte contra URSS în republică şi trebuie construite mai multe puşcării). Ca un fapt divers, cei care intervin astăzi la Kiev împotriva manifestanţilor se mai numesc încă „miliţieni“.

Cartea are 650 de pagini, greu de rezumat. În ciuda titlului, nu e doar despre războiul din Transnistria, care de fapt e greu de etichetat ca război – mai degrabă o serie de incidente locale, întrerupte de negocieri, cedări, iar incidente, totul sub ameninţarea permanentă că Mama Rusia ar putea cuceri toată Moldova rapid, dacă îşi pune mintea. Deci, memoriile generalului Costaş cuprind toată perioada mandatului său, inclusiv formarea noului minister. Portretele liderilor care au obţinut independenţa sînt remarcabile. Şi un episod interesant şi puţin ştiut: în 1990, Costaş se întîlneşte cu Ion Iliescu căruia îi spune că găgăuzii şi transnistrenii sînt înarmaţi de către armata sovietică, iar ei le pot răspunde „doar cu beţe de porumb în mîini“. Iliescu aprobă transferul de arme automate şi pistoale Carpaţi, cinci TIR-uri în total. Era înainte de căderea URSS, iar armele trebuiau transportate peste graniţă, care era graniţa URSS, păzită de grăniceri sovietici. De aici o înfruntare între miliţienii moldoveni şi grănicerii sovietici, care se ameninţau reciproc că deschid focul. Avertizat că Gorbaciov îl sună pe Snegur şi că acesta va ceda (mereu ceda), Costaş a mers personal şi i-a ameninţat pe grăniceri că deschide focul. Intimidarea a mers şi cînd a primit ordinul de la Snegur să renunţe la arme; acestea fuseseră deja distribuite peste noapte în toată republica. Costaş e celebru în Moldova pentru coordonarea arestării lui Igor Smirnov, în Ucraina. L-au arestat cu un comando de poliţişti îmbrăcaţi civil, de sub nasul ucrainenilor care îl protejau. L-au adus în Moldova pe furiş, dar a fost eliberat de Snegur după presiuni politice şi negocieri, ceea ce încă îl înfurie pe Costaş. Smirnov a promis să nu mai facă politică. La scurt timp după, a proclamat independenţa Transnistriei. Ion Costaş rămîne o figură bravă, un ofiţer care nu se pricepe musai la scris, dar spune lucruri grave şi îşi documentează istoria personală, marcată de trădări şi laşităţi din partea superiorilor săi. Cartea asta e apărarea sa în faţa istoriei. 

• Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale (ediţia a 3-a, Humanitas, 2012)

Genul de biografie (prima ediţie apărută în 1940) cum nu cred să se mai scrie azi, cu senzaţia aceea că omul care a scris-o ştie tot despre subiect şi, dacă el nu ştie, atunci nu există. Altfel, un Caragiale natural şi uman, care e mai mult decît zeflemistul pe care ni-l imaginăm. Un Caragiale implicat în politică, implicat în viaţa teatrală, cu un mandat terminat prost la şefia Teatrului Naţional. Un Caragiale analizat în exilul său berlinez, care nu pare deloc exil, la cît de implicat rămăsese în ţară. Un Caragiale implicat în luptele politice dintre românii ardeleni, prinşi între radicali şi moderaţi. Un Caragiale tînăr, prins într-o uimitoare coincidenţă: doi sufleuri avea teatrul, şi se numeau Caragiale şi Eminescu. Prieteni buni pînă i-a despărţit Veronica Micle, un triunghi amoros care devine el însuşi o uimitoare coincidenţă. Cioculescu respinge legenda conform căreia scandalul amoros a inspirat „Luceafărul“, la modul: Luceafărul-Eminescu, Cătălina-Veronica, Cătălin-Caragiale, Demiurgul-Maiorescu. Oricum, adaug o altă coincidenţă savuroasă şi actuală: la Chişinău, teatrul satiric „Ion Luca Caragiale“ se află pe strada Mihai Eminescu. Care stradă se intersectează puţin mai la deal cu strada Veronica Micle. Care e fosta stradă Luceafărul. 

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

Washington Gas service pnp hec 14600 14697v 02 jpg
Cine ajută pe cine
Pe subiectul energiei, România nici dacă ar vrea nu ar putea să ajute statele membre. De ce?
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Vladimir Putin se micșorează
Cere respect și primește dispreț. Sau, în cel mai bun caz, indiferență. Evenimentul istoric la care asistăm cu toții azi este micșorarea lui Vladimir Putin.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Note, stări, zile
Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă.
Frica lui Putin jpeg
Secolul XX continuă
Lumea noastră este deci foarte departe de „sfîrșitul istoriei”, adică de o lume non-conflictuală.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Ungaria – afară din UE și NATO!
Atitudinea politică a Ungariei nu e lașitate, prostie sau egoism. E calcul asumat, e politică adevărată și articulată. E vremea să culeagă consecințele asumării.
lossy page1 640px Winston Churchill LCCN2006687122 tif jpg
Regina și prim-ministrul
Peste zece ani, în 1965, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a ocolit cu stil și grație protocolul, care spunea că suverana trebuie să ajungă ultima la orice ceremonie, sosind la funeraliile lui Winston Churchill înaintea familiei acestuia. În semn de prețuire.
Iconofobie jpeg
Pledoarie à contrecœur
Exact așa s-a întîmplat! Ipocriții m-au scos complet din viața lor care, prin iradierea stării de ipocrizie la scară mare, se dovedea a fi, pînă la urmă, viața întregii comunității.
„Cu bule“ jpeg
„Umpic”
Dacă româna nu ar fi o limbă standardizată, cu registre cultivate, ci doar una de circulație orală, cu multe instabilități și variații, umpic ar putea deveni relativ repede un nou cuvînt. Nu e cazul, desigur.
HCorches prel jpg
În pași de dans
Și chiar dacă sînt conștient că nu în toate liceele funcționează în acest fel, acolo unde lucrurile se întîmplă astfel pașii de dans ai unui eveniment de divertisment pot deveni, iată, cîțiva pași pe drumul vieții, într-o manieră formativă.
p 7 WC jpg
Recviem pentru un imperiu
Întrebarea care rămîne este în ce măsură durabilitatea Comunității Națiunilor a depins strictamente de longevitatea regretatului monarh și în ce măsură va putea fi ea menținută de succesorul reginei.
Un sport la Răsărit jpeg
După Serena, acum și Roger? Se încheie o eră?
Federer, în sine, era un sport. Sînt oameni care locuiesc într-un sport şi alţii care invită, ba nu, ordonă unui sport să locuiască în ei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cînd ajungi să crezi în propria cacealma
De ce au făcut conducătorii ruși o asemenea greșeală? De ce s-au grăbit cu un război? Una din explicații ar putea fi că „specialiștii” în false povești (narative, cum s-ar zice astăzi) au început ei înșiși să creadă în ele.
O mare invenție – contractul social jpeg
Sub zodia Balanței
Nu de puține ori, dezacordul dintre CSM și Ministerul de Justiție în legătură cu diferite proiecte legislative a determinat fie blocarea acestora, fie tensiuni mari care au tulburat aplicarea în practică a reglementărilor adoptate de Parlament.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Absenți din istorie
Dezbaterile pe subiectele mari pot fi neplăcute, dar de ele depinde sănătatea unei națiuni. Deocamdată am ales să fim absenți din istorie.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Melancolic, despre democrație
Admit că am fost provocat și de cîteva opinii autohtone, grăbite, simplificator, să constate imaginea „vetustă” a monarhiei în general. Nu pot decît să le doresc „democrație” plăcută...
Frica lui Putin jpeg
Monarhul constituțional (La moartea reginei Elisabeta a II-a)
Și atunci, să spunem că el/ea, monarhul constituțional, este simbolul părții noastre absente, a ceea ce noi nu sîntem, dar poate dorim inconștient să fim, a ceea ce credem că am fost și nu mai putem fi.
AFumurescu prel jpg
Trupurile Reginei; și nu numai
Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.
Mikhail Gorbachev visits U S  Capitol 1992 LCCN2017646196 jpg
La un (singur) pahar cu Mihail Gorbaciov
În orice caz, campania inițiată sub conducerea lui Mihail Gorbaciov a avut și rezultate pozitive, oglindite în scăderea consumului de alcool și în creșterea speranței de viață și a ratei natalității.
Iconofobie jpeg
Un personaj familiar
Făcînd bine ingratului, el își (auto)creează un sfidător ascendent moral față de acesta („îți sînt superior, pentru că am puterea de a te ridica, de a te sprijini, lucruri complet inaccesibile ție”).
„Cu bule“ jpeg
„Jupîneasă servită”, „bucătăreasă perfectă”, „funcționar cinstit”
Anunțurile de acum un secol erau mult mai generoase în enumerarea calităților necesare îndeplinirii oricărei meserii, majoritatea privind sîrguința, curățenia și seriozitatea: harnic, vrednic, destoinic, muncitor, curat, liniștit, serios, nevicios, fără vicii.
HCorches prel jpg
În nici un caz zei
Sigur, pentru asta este necesar să traversăm noi înșine acest proces și să ne dăm seama cît avem de lucrat cu noi înșine, cît mai avem de cunoscut despre noi înșine, cît de vulnerabili sîntem, în nici un caz zei.
p 7 WC jpg
Este războiul nuclear inevitabil?
Războiul din Ucraina ne-a reamintit că nu putem evita incertitudinea și riscul. Scopul de a reduce (nu de a suprima), cu timpul, rolul armelor nucleare rămîne la fel de important ca întotdeauna.
Un sport la Răsărit jpeg
Fotbalul și violența sînt nedespărțite?
Machiajul fotbalului s-a prelins în dîre groase. Bubele sînt tot acolo, bine-mersi. Schimbarea se amînă sine die în patria lui Nihil sine Deo.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Șosele
Din Norvegia, în schimb, mi-aduc aminte banda de asfalt șerpuitoare prin penumbra unor păduri de brad fără sfîrșit, pe care autocarul o parcurgea într-o liniște și cu o constanță sedative, spre un nord crepuscular, aflat parcă dincolo de limita conștienței noastre.

Adevarul.ro

furtuna jpg
Cod Portocaliu de vreme severă imediată în Olt. Sunt vizate de avertizări și alte localități din țară
Județul Olt se află sub avertizare Cod Portocaliu de vreme severă imediată, în zeci de localități înregistrându-se vânt puternic, ploi și tunete ca în mijlocul unei furtuni de vară.
simo instagram jpg
La mulți ani, Simona Halep! Campioana noastră împlinește azi 31 de ani. Un an tumultuos în viața sportivei
Tenismena română își sărbătorește astăzi, 27 septembrie, ziua de naștere. Ce schimbări i-a adus în viață anul 2022.
Retezat  Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (3) JPG
Secretele Retezatului. Teritoriul din inima munților interzis complet turiștilor încă din anii ´50
Un teritoriu de aproape 2.000 de hectare din Parcul Național Retezat a rămas complet interzis turiștilor, însă din anii ´50, când autoritățile au decis să rămână neatins.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.