Alte cărţi bune de oferit cadou
• Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, 2013.
„Banda 8 / Liiceanu Gabriel se află la Pleşu Andrei în casă. Se discută lucruri fără importanţă. Se discută despre femei, aspecte pornografice. Apoi se trece la discuţii filozofice: mitul morţii reflectat în unele lucrări filozofice. Banda 9 / Continuă discuţiile dintre cei doi pe marginea unei lucrări filozofice. Se citeşte din ea şi se comentează. Se discută în termeni puri filozofici. Se vorbeşte mai ales despre creştinism.“ (p. 127) La care Gabriel Liiceanu constată că din dosarul de la Securitate rezultă că la Şcoala de la Păltiniş se vorbea foarte mult despre femei, ceea ce din Jurnalul de la Păltiniş nu se vede. Adevărul e că în alte transcrieri se vede cît de mult se chinuiau securiştii să înţeleagă despre ce se vorbeşte, deci mă gîndesc că era mai simplu să raporteze că e vorba despre femei, ca să nu mai intre în detaliile discuţiei. Altfel, securiştii au şi ei latura lor simpatică – mai ales cînd cei care fac filajul dau nume de genul Nicu, Nae şi Noe (pentru Noica, Pleşu şi Liiceanu).
Ne-am obişnuit, în ultimii ani, cu dosare făcute de Securitate transformate în cărţi. Am şi recenzat aici dosarele Brucan şi Stork. Stelian Tănase a început trendul dosarelor comentate, el a intercalat fragmentele din dosare cu fragmente din jurnalul său privat. A ieşit ceva interesant, dar cu miză totuşi mică: cititorul era îndemnat să urmărească ce era adevărat sau plauzibil din ce scriau securiştii. Gabriel Liiceanu duce dosarul comentat la un cu totul alt nivel. Dosarul propriu devine un roman interesant. În momentul în care Liiceanu ficţionalizează mărturiile securiştilor (bazîndu-se pe biografiile lor din dosar, dar punîndu-le cuvintele sale în pseudogîndurile lor) face un exerciţiu de iertare şi de dominaţie, în acelaşi timp. Iertare pentru că îi face simpatici. Un securist este de-a dreptul ataşat de cuplul Liiceanu, pe care îl ascultă permanent. Îi sînt simpatici cei doi soţi, şi basta. Securistul principal care l-a urmărit e şi el un tip simpatic aproape, cu probleme cu şefii şi cu nevestele sale. Şi care pare sincer afectat că e dat în judecată de CNSAS pentru a primi hîrtia cum că a făcut poliţie politică: „Demnitate... Îi luam eu demnitatea lui Liiceanu pentru că-i citeam corespondenţa? Sau pentru că ştiam ce se vorbeşte în casă? Sau pentru că ştiam ce face clipă de clipă? Păi trebuia să ştiu, de vreme ce era musai să ne lămurim ce e cu el! Important e că nu ştiam decît noi, o mînă de oameni, cei ce făceam parte dintr-o instituţie care funcţiona sub regula secretului. Tot ce aflam despre el şi intimitatea lui purta specificaţia «strict secret». Ce, un doctor cînd te pune să te dezbraci în cabinetul lui spune la toată lumea cum arăţi în pielea goală? Ştie doar el. Sînt profesiuni care presupun accesul la intimitatea cuiva. A mea, ca ofiţer de Securitate, se număra printre ele. Era normal să-l văd pe Liiceanu în «pielea goală».“ (p. 308) Subiectul întoarce acum foia, iertînd şi dominînd, cu arma scriitorului: Liiceanu îl examinează pe securist, îi pune lampa în ochi. Dar o face la modul simpatic, empatizant aproape. Asta m-a mirat pe mine la carte, ştiindu-l pe Liiceanu cel din Apel către lichele. Reconstruieşte dosarul în termenii săi, elementele de ficţiune, toate digresiunile – pare că Liiceanu îşi ia viaţa înapoi rescriind dosarul cum vrea el. De unde rememorări tandre, de pildă lungul capitol despre Imre Toth – ilegalist comunist inadaptat la regim, evreu maghiar cu alură de dandy. Profesor care l-a format pe Liiceanu, apoi l-a recomandat pentru celebra bursă care l-a adus în atenţia Securităţii.
Bursă care ea însăşi declanşează absurdul: „Cu o mînă, în lumina noii «linii», Securitatea îţi dădea paşaport. Cu cealaltă, în virturea vechilor apucături, odată întors, îţi deschidea «dosar de urmărire informativă» (DUI). Nu se putea să fi zburdat prin Occident cîteva luni fără să fi încercat «serviciile» să pună gheara pe tine! Ce dacă îţi petrecuseşi timpul mai mult prin mediile universitare? Şi ele erau ticsite de spioni şi agenţi! Te întorceai din Occident ca după o vizită la bordel. Erai suspect de o boală venerică.“ (p. 57) Tot am insistat în recenziile la cărţi-dosar pe latura comic-absurdă a Securităţii. Nu gust teorii ale conspiraţiei şi nici tonul dramatic pe tema asta. Mi se pare că le sporim puterea peste timp. Securiştii erau puternici pentru că regulile erau făcute în favoarea lor şi pentru că aveau resurse la dispoziţie. Despuiaţi de aceste două pîrghii de control, rămîn pur şi simplu nişte prostovani care trebuiau să îşi justifice şefilor, existenţa. Nişte şefi proşti, la rîndul lor, care se hrăneau cu conspiraţii născocite de propriii subordonaţi. Liiceanu despoaie tot acest mecanism plecînd de la cazul său: „Lucrul care m-a frapat a fost disproporţia dintre mijloacele pe care Securitatea le punea în mişcare şi derizoriul «obiectivului» care, de la bun început, eram. Desigur, angajaţii Consiliului Securităţii Statului trebuiau, pentru a-şi justifica existenţa, să-şi creeze în permanenţă «obiectul muncii», să-l inventeze, să-i dea o consistenţă şi un prestigiu pe care bietul «obiectiv», cel mai adesea, nu le avea. Îşi exersau mîrşava meserie pe nişte amărîţi, chinuiţi de viaţa lor de zi cu zi şi crescuţi în cultul precauţiei. Legiuni de oameni plătiţi cu lefuri de două-trei ori mai mari decît ale noastre ne supravegheau dimineaţa pînă seara pentru a consemna, sub forma unor rapoarte scrise în limbă de lemn, derizoriul existenţei noastre cotidiene, vidul unor vieţi în care nu se întîmpla nimic demn de a fi reţinut, analizat, clasat şi îndosariat.“ (p. 52) „Cînd am cerut de la CNSAS lista ofiţerilor care se ocupau de mine, pe lîngă Ion Pătrulescu, «ofiţerul de caz», cel ce conducea nemijlocit cadrilul construindu-mi Dosarul, am amuţit văzînd că ea se ridică la douăzeci de nume! Dacă pe lîngă aceştia îi socotim pe «lucrătorii» implicaţi în filaj, pe paparazzi Securităţii, pe instalatorii de «tehnici operative», pe informatori, pe violatorii corespondenţei etc., rezultă că, pentru supravegherea unuia ca mine, au fost mobilizate – adică plătite cu salarii mari, cu prime şi cu acces la circuite sociale privilegiate (magazine, case de vacanţe, spitale speciale), plus tot capitalul de relaţii şi aranjamente – zeci şi zeci de persoane. Dacă salariul meu în anii ’70 era de 2000 de lei, faceţi dumneavoastră socoteala cît costa supravegherea mea, pornind de la cota care-mi revenea din salariile în medie pesemne de cîte 4000 de lei a 30-40 de persoane (o Dacia costa în epocă, vă amintiţi, 70.000 de lei.)“ (p. 97)
• Ion Costaş, Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război nedeclarat (Editura RAO, 2012)
Costaş a fost primul ministru de Interne al Republicii Moldova independente. De fapt, a fost numit în funcţie înainte de declararea formală a independenţei şi a trebuit să transforme un minister al controlului sovietic într-o instituţie care să apere statul moldovean, şi asta în condiţii dramatice. Ofiţer de aviaţie în URSS, provenit din familie de români trimişi în Siberia, s-a retras în republica natală, înainte de căderea URSS. Fără armată proprie, Republica Moldova s-a bazat pe ofiţerii de poliţie, pentru a se apăra de agresiunea separatistă, mai întîi faţă de găgăuzi, apoi de transnistreni. Costaş a schimbat de altfel denumirea miliţiei în poliţie – fapt care a creat mare scandal, inclusiv proteste vehemente din partea predecesorului său: generalul de miliţie Vladimir Voronin (istoricul Igor Caşu a publicat în Adevărul de săptămîna trecută un raport al lui Voronin către Moscova, prin care spunea că se pregătesc revolte contra URSS în republică şi trebuie construite mai multe puşcării). Ca un fapt divers, cei care intervin astăzi la Kiev împotriva manifestanţilor se mai numesc încă „miliţieni“.
Cartea are 650 de pagini, greu de rezumat. În ciuda titlului, nu e doar despre războiul din Transnistria, care de fapt e greu de etichetat ca război – mai degrabă o serie de incidente locale, întrerupte de negocieri, cedări, iar incidente, totul sub ameninţarea permanentă că Mama Rusia ar putea cuceri toată Moldova rapid, dacă îşi pune mintea. Deci, memoriile generalului Costaş cuprind toată perioada mandatului său, inclusiv formarea noului minister. Portretele liderilor care au obţinut independenţa sînt remarcabile. Şi un episod interesant şi puţin ştiut: în 1990, Costaş se întîlneşte cu Ion Iliescu căruia îi spune că găgăuzii şi transnistrenii sînt înarmaţi de către armata sovietică, iar ei le pot răspunde „doar cu beţe de porumb în mîini“. Iliescu aprobă transferul de arme automate şi pistoale Carpaţi, cinci TIR-uri în total. Era înainte de căderea URSS, iar armele trebuiau transportate peste graniţă, care era graniţa URSS, păzită de grăniceri sovietici. De aici o înfruntare între miliţienii moldoveni şi grănicerii sovietici, care se ameninţau reciproc că deschid focul. Avertizat că Gorbaciov îl sună pe Snegur şi că acesta va ceda (mereu ceda), Costaş a mers personal şi i-a ameninţat pe grăniceri că deschide focul. Intimidarea a mers şi cînd a primit ordinul de la Snegur să renunţe la arme; acestea fuseseră deja distribuite peste noapte în toată republica. Costaş e celebru în Moldova pentru coordonarea arestării lui Igor Smirnov, în Ucraina. L-au arestat cu un comando de poliţişti îmbrăcaţi civil, de sub nasul ucrainenilor care îl protejau. L-au adus în Moldova pe furiş, dar a fost eliberat de Snegur după presiuni politice şi negocieri, ceea ce încă îl înfurie pe Costaş. Smirnov a promis să nu mai facă politică. La scurt timp după, a proclamat independenţa Transnistriei. Ion Costaş rămîne o figură bravă, un ofiţer care nu se pricepe musai la scris, dar spune lucruri grave şi îşi documentează istoria personală, marcată de trădări şi laşităţi din partea superiorilor săi. Cartea asta e apărarea sa în faţa istoriei.
• Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale (ediţia a 3-a, Humanitas, 2012)
Genul de biografie (prima ediţie apărută în 1940) cum nu cred să se mai scrie azi, cu senzaţia aceea că omul care a scris-o ştie tot despre subiect şi, dacă el nu ştie, atunci nu există. Altfel, un Caragiale natural şi uman, care e mai mult decît zeflemistul pe care ni-l imaginăm. Un Caragiale implicat în politică, implicat în viaţa teatrală, cu un mandat terminat prost la şefia Teatrului Naţional. Un Caragiale analizat în exilul său berlinez, care nu pare deloc exil, la cît de implicat rămăsese în ţară. Un Caragiale implicat în luptele politice dintre românii ardeleni, prinşi între radicali şi moderaţi. Un Caragiale tînăr, prins într-o uimitoare coincidenţă: doi sufleuri avea teatrul, şi se numeau Caragiale şi Eminescu. Prieteni buni pînă i-a despărţit Veronica Micle, un triunghi amoros care devine el însuşi o uimitoare coincidenţă. Cioculescu respinge legenda conform căreia scandalul amoros a inspirat „Luceafărul“, la modul: Luceafărul-Eminescu, Cătălina-Veronica, Cătălin-Caragiale, Demiurgul-Maiorescu. Oricum, adaug o altă coincidenţă savuroasă şi actuală: la Chişinău, teatrul satiric „Ion Luca Caragiale“ se află pe strada Mihai Eminescu. Care stradă se intersectează puţin mai la deal cu strada Veronica Micle. Care e fosta stradă Luceafărul.
